Am deschis, după 25 ani de capitalism, cufărul prăfuit de amintiri al Iaşului (FOTO)

Vă mai amintiţi de ei? Ce mai fac foştii „cârmaci“ ai Iaşului

„Cetatea culturii“, condusă ani la rând de tractorişti, bobinatoare şi alţi oameni ai muncii de la oraşe şi sate

După 25 de ani de la momentul 1989, de foştii nomenclaturişti ai Iaşului îşi mai amintesc doar vechii prieteni. Revoluţia i-a măturat complet din viaţa publică. Unii au murit, alţii mai trec din când în când să-şi vadă foştii subordonaţi care le-au luat locul în atenţia publicului.

Constantin Leonard – Prim-secretar al PCR în perioada 1980-1986, funcţie echivalentă cumva cu cea actuală de prefect, Constantin Leonard era poreclit „Leopardul“, atât pentru duritate, cât şi pentru abilitatea de a cădea mereu în picioare. A condus Iaşul până în iulie 1986, după catastrofa de la Cernobîl, când măsurile de apărare pasivă luate au fost minime. Publicul a aflat la „bursa zvonurilor“ despre radiaţii, nu de la oficiali, şi tot aşa a aflat ce să facă, pentru că muţenia presei controlate de autorităţi a fost aproape totală. Mutat la Teleorman, apoi la Arad, s-a întors la Iaşi în 2002, când a şi cerut o locuinţă socială din partea Primăriei. Încă locuieşte la bloc, într-un apartament din zona CUG, ca simplu pensionar. Şi, din când în când, îşi mai vizitează cunoscuţii din politică, aflaţi acum cu toţii în generaţia „seniorilor“ din PSD.

Neculai Ibănescu – A ocupat funcţia lui Constantin Leonard între 1986 şi 1987. Suficient cât să îi rămână numele pe o stradă şi o pasarelă pietonală peste Bahlui. Momentul culminant al „domniei“ lui a fost revolta din februarie 1987 a studenţilor ieşeni, care au manifestat pe străzi, cerând căldură, electricitate şi apă caldă, produse de lux în Iaşul anilor ’80. Reacţia Miliţiei şi Securităţii, coordonate de Ibănescu, a fost promptă şi dură. Protestele celor 700 de studenţi care au ieşit în acea noapte în stradă a fost ulterior transformată în presa acelor vremi în „miting pentru pace“. Ibănescu a fost promovat după doar o lună ca viceprim-ministru, poate şi pentru felul în care a gestionat situaţia delicată. Pensionar şi el acum, apare în public încă mai rar decât Leonard, ducând o viaţă modestă şi retrasă în oraşul peste care a fost cândva satrap.

Maria Ghiţulică – „Ghiţulica“, de profesie bobinatoare, a fost ultimul secretar PCR din Iaşi. De o duritate extremă, a fost poreclită şi „Lenuţa“, pentru caracterul asemănător cu cel al soţiei dictatorului Ceauşescu, fiind de altfel tot olteancă, precum cuplul din fruntea Partidului. Cele câteva clase absolvite de bobinatoarea Ghiţulică nu au împiedicat-o să ajungă prim-secretar de partid în capitala culturală a României. A dispărut din Iaşi pe 22 decembrie 1989, şi nu a mai avut nicio apariţie publică de atunci. A lăsat în urmă o listă devenită celebră, cu peste 100 de persoane de sprijin ale Securităţii. Locuieşte la Bucureşti, într-un apartament de lux din zona ambasadelor, soţul său fiind un prosper om de afaceri.

Alecu Floareş – Fost tractorist, Alecu Floareş a îndeplinit funcţia de secretar pe probleme de propagandă, atât la Iaşi, cât şi în alte judeţe, după principiul larg aplicat pe atunci, al rotaţiei cadrelor. Era direct răspunzător atât pentru cultul personalităţii prin varii activităţi „culturale“, cât şi de controlul presei, articolele ce urmau să apară a doua zi în „Flacăra Iaşului“, singurul cotidian local, fiind avizate de el. Era responsabil şi de acţiunile de dezinformare şi zvonistică. Lui i se datorează atât ascunderea informaţiilor în timpul crizei provocate de explozia de la Cernobîl, cât şi muşamalizarea manifestaţiei studenţeşti din 1987 sau acţiunile de decredibilizare a puţinilor dizidenţi ieşeni. Bolnav şi cu grave probleme cardiace, retras aproape complet din viaţa publică în ultima perioadă avieţii, a decedat în urmă cu patru ani.

Alexandrina Ardelean – Mai puţin cunoscută decât „greii“ PCR Iaşi dinainte de 1989, Alexandrina Ardelean a fost secretar de partid pe probleme economice, fiind unul din tehnocraţii regimului. Funcţia sa, mult mai puţin politizată, i-a permis să rămână pe scenă şi după 1989. Angajată la fostul Fond al Proprietăţii de Stat, actualul AAAS, a reprezentat statul în acţionariatul unor fime, înainte de privatizarea acestora. Acum este pensionată.

Eugen Nechifor – Păşcănean de origine şi fost ofiţer de aviaţie trecut în rezervă, Nechifor a fost primar al Iaşului între 1978 şi 1989, după ce anterior fusese primar al oraşului de domiciliu. Mai puţin cunoscut decât predecesorul său, Ioan Manciuc, căruia i-a luat locul după decesul acestuia, în timpul său au fost construite pasarelele Nicolina şi Alexandru, ca şi fostul Combinat de Utilaj Greu sau cartierele „tinere“ ale Iaşului, cum sunt Dacia, Canta şi o parte din Păcurari. A murit în 2003, în urma unui atac de cord.

Dumitru Nagîţ – Originar dintr-un sat vasluian, născut într-o familie de ţărani, Dumitru Nagîţ va rămâne cunoscut doar ca ultimul primar comunist al Iaşului, mandatul său durând doar o lună, între 22 noiembrie şi 22 decembrie 1989. După 1990, fiind de profesie economist, s-a lansat în afaceri, fiind la un moment dat acuzat că a prejudiciat statul în cazul unor achiziţii de cereale pentru fabricarea de alcool. A murit într-un accident auto în 2003, pe când se întorcea la Iaşi de la un termen al unui proces comercial, desfăşurat la Suceava.

Dan Gâlea – Şi, ca să facem trecerea lentă la „capita­lism“, trebuie să pomenim şi numele lui Dan Gâlea, primul prefect al judeţului post-comunist, fiind totodată singurul prefect care şi-a finalizat mandatul de patru ani, între 1992 şi 1996. Mandatul său a fost marcat de scandalul „agronomilor“, zeci de persoane fiind împroprietărite ilegal cu câte o jumătate de hectar de teren, multe în zona foarte râvnite din preajma Iaşului. A decedat în 2008, la nici 60 de ani.

Lista primarilor Iaşului din ‘47 până astăzi

Anton Paluga (oct. 1947 – 20 dec. 1950) A fost ceferistul comunist care a înfiinţat, în 1945, filiala ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS) la CFR Iaşi.

Constantin Crăcană (dec. 1950 – mar. 1953)

Ion Niculi (28 martie 1953 – 1956) – fost muncitor tipograf încă din ucenicie, a devenit membru PCR chiar de la înfiinţarea partidului, în 1921. Mulţi ani ilegalist, a cunoscut o ascensiune puternică după venirea comuniştilor la putere.

Octav Iliescu (1956 – 1959)

Anghel Negulescu (dec. 1959 – dec. 1964) – De profesie inginer, Anghel Negulescu a fost ulterior director al Întreprinderii de Transport Iaşi între 1967-1980. În această perioadă, a avut loc modernizarea transportului ieşean, perfectându-se în 1977 un contract pentru procurarea noilor tramvaie tip T4R (TATRA) din Cehoslovacia.

Gheorghe Filip (1965-1967)

Gheorghe Cambose (mar 1967 – feb. 1968). Iinginerla bază, Cambose a fost ulterior director al Întreprinderii Judeţene de Transport (IJTL) între 1980 şi 1989. În această perioadă, s-a început livrarea noilor tramvaie TIMIŞ 3 şi a fost dată în funcţiune prima linie de troleibuz din oraş, Păcurari – SIA Bahlui (1985)

Ioan Manciuc (1970 – 27 martie 1979) – A avut o contribuţie importantă la transformarea municipiului într-un oraş modern. Pe lângă transformarea vechiului oraş, a reuşit să obţină bani de la nivel central pentru a crea „mini-oraşe“ precum Alexandru cel Bun, Dacia şi Mircea cel Bătrân. Fiu de ţărani din Şcheia, a făcut liceul la Iaşi, apoi Facultatea Muncitorească din Iaşi, după care a studiat şase ani la Moscova.

Eugen Nechifor (1979 – 22 nov. 1989)

Dumitru Nagîţ (22 nov. – 22 dec. 1989)

După Revoluţie

Vasile Dumitriu (25 dec. ‘89 – 25 aug. ‘90)

Emil Uncheşel (25 aug. ‘90 – 14 iun ‘91) – braşovean de origine, a fost inginer, a lucrat la CUG, fiind înainte de ‘89 deputat în Marea Adunare Naţională.

Emil Alexandrescu (14 iun. ‘91 – 4 mar. ‘92)

Vasile Dumitriu (4 mar. – 22 iun. ‘92)

Constantin Simirad (22 iun. ‘92 – 28 nov. ‘03)

Gheorghe Nichita (28 nov. 2003 – prezent)

Vă mai amintiţi de specialitatea de pe terasele sordide ale Iaşului anilor ‘80: berea la tavă cu creveţi?

O scurtă şi incitantă incursiune în lumea crâşmelor şi a „expresurilor“ oraşului din anii ‘80

Deşi uneori cu greutate, amatorii de distracţii bahice găseau la Iaşi destulă marfă şi în perioada ceauşistă. Cei cu dare de mână ştiau destule locuri în care se putea servi câte ceva în condiţii cât de cât civilizate, dar, evident, numai după ce „se dădea mira“, adică după ora 10.00 dimineaţa. Din Copou, de la Casa Vânătorului sau Crama Chiriţoaia, alături, şi până la crâşmele mai curăţele din centru, – Corso, Iaşul, Traian, Select -, amatorii de alcool găseau locuri în care îşi puteau ostoi setea în condiţii cât de cât agreabile, dar în limitele rigorilor vremii, se înţelege. Adică vinurile erau cel mai adesea poşirci, sau „de surcele“, cum i se spunea, ori, mai rău, serios botezate de chelneri, dacă nu chiar şi una şi alta. Iar berea era obligatoriu însoţită de un supliment alimentar, contra cost, dacă voiai să bei mai mult de una: murături răsuflate, cabanoşi tari ca piatra, ceva alune râncede pe o farfurioară ciobită ori, dacă vă mai amintiţi, nelipsiţii creveţi vietnamezi. Creveţi cu care erau pline rafturile tuturor alimentarelor din ţară, se zicea că în urma unui uriaş contract barter avantajos făcut de Ceauşescu cu comuniştii din acea ţară asiatică.

Un meniu „călugăresc“

Amatorii de rând, care voiau să-şi umple timpul de după serviciu (sau studenţii după cursurile de la facultate) cu bere ieftină, găseau la îndemână în zonă câteva „Expresuri“. Denumirea vine după cea a unui aşa-zis restaurant cu autoservire de lângă Casa Tineretului, pe locul actualei filiale a BCU, la parterul blocului din zonă, despre care cei mai în vârstă îşi amintesc că i se mai spunea şi „La «Împinge tava»“, sau „La «Scăderea prestigiului». Un alt astfel de „Expres“ a funcţionat şi în Copou, lângă actuala Poştă, loc care era vestit printr-un „meniu“ foarte agreat de studenţii fără bani: mâncare de fasole cu bulcă. În fapt, era vorba de o salată cu fasole fierte şi fără nici un gust, „ornate“ cu puţin mărar şi o picătură de ulei, care costa 2,25 lei, şi o bulcă de pâine care costa 2,50 lei: adică, iată, un meniu de prânz, cam „călugăresc“, este drept, dar totul cu numai 5 lei.

Pe lângă restaurantele mai curăţele precum cele din centru sau din zona Vânătorul, sau pe lângă cele de „mâna a doua“, cum erau expresurile,mai funcţionau şi câteva „bombe“ adevărate, localuri pentru care şi categoria a treia era o flatare. Erau aşa-numitele localuri gen „Zoiosu’“, cele mai cunoscute în acea perioadă fiind în Târgu Cucu, în Bucşinescu (acolo unde este acum localul grecesc Dionyssos), la Hala Centrală, în Podu Roşu (unde este acum sediul PNL), în Piaţa Nicolina şi pe Sărărie, unde acum este un loc viran. În astfel de locuri, muncitorul sau funcţionarul se aşeza după serviciu în zilele călduroase la o coadă imensă, pentru a-şi procura patru, cinci sau chiar 10 halbe odată, să aibă şi pentru prieteni. Se ajungea la greu la licoarea mult dorită, pentru că toată lumea consuma cu sete, mulţi avea pile la barman şi luau pe din dos, unii mai pretindeau şi bere „deasă“, adică cu mai puţină spumă, ceea ce îngreuna fluxul. Asta pe lângă pauzele numeroase şi interminabile de schimbare a butoiului. Halbele erau cel mai adesea aliniate pe o tavă imensă, aşezate pe un grătar metalic, o tablă cu găurele. Cum halbele se umpleau la repezeală, adesea se dădea deoparte grătarul, iar ce cădea în tava de sub el se punea înapoi în halbe, pentru a nu se pierde nimic. Dar nu tot în una sau două halbe, ci în mod echitabil: nu mai mult de o treime de halbă era umplută cu berea răsuflată din tavă. Şi asta ca să rămână loc şi pentru a băga niţel acid în bere şi din butoi. Şi circuitul continua după principiul lui Lavoisier: nimic nu se pierde, totul se transformă.

De altfel, şi operaţiunea de spălare a halbelor era una extrem de originală în multe locuri: o găleată cu apă prin care erau doar clătite recipientele. Lumea nu avea timp să aştepte prea mult, iar criza de halbe era una foarte acută.

Criza de halbe

De altfel, nu de puţine ori, în timp ce-ţi beai berea şi-ţi fumai liniştit la masă ţigara Carpaţi plină de cioturi, te trezeai deodată cu un personaj în spatele tău, care aştepta docil în picioare: voia halba ta, căci tu trecusei deja de jumătatea berii, iar altele de rezervă localul nu mai avea. Dacă nu aveai chef de o astfel de santinelă, era suficient să-i spui că vei mai lua una şi omul se muta repejor la altă masă. Tot din cauza crizei mari de halbe („Se fură“, asta era explicaţia), nu de puţine ori după ce te chinuiai să faci rost de o halbă de la un alt client, şi după ce stăteai cu ea în mână la o coadă imensă într-o căldură de nedescris, când ajungeai la tejghea puneai halba pe masă şi, ca să nu stai din noi la coadă, cereai de la barmaniţă două beri, pe care le şi plăteai. Barmaniţa nu se mira că ai o halbă şi plăteşti două, căci ştia: una o bei acolo, pe loc, ca să-ţi potoleşti setea, şi pe care o şi dădeai peste gât dintr-o răsuflare maxim două, iar următoarea bere ţi-oi luai la masă, unde îţi aprindeai o ţigară şi unde o puteai savura în tihnă. Totul, evident, până treceai de jumătate şi apărea imediat clientul santinelă în spate. Şi tot aşa… Hm, oare de ce o fi regretând unii, deloc puţini, aşa de mult comunismul?

Industria ieşeană: de la 110.000 de angajaţi în ‘89 la 30.000, astăzi

În ciuda scăderii drastice a numărului de muncitori din industria ieşeană, competitivitatea a crescut: exporturile judeţului sunt mai mari ca în anul 1989. La nivel naţional, România exportă acum într-o lună cât exporta Ceauşescu într-un an întreg.

În urmă cu 25 de ani, în industria locală funcţionau nu mai puţin de 46 de întreprinderi, care ofereau locuri de muncă pentru aproximativ 110.000 de ieşeni. În prezent, potrivit ultimelor date oficiale deţinute de Direcţia Judeţeană de Statistică (DJS) Iaşi, în industria ieşeană lucrează puţin peste 30.000 de persoane. Anii de după căderea regimului comunist au culminat cu o „devalizare“ a industriei la nivel naţional. În majoritatea cazurilor, vinovaţii principali au fost persoane din structura de conducere a fabricilor, care au urmărit să se îmbogăţească din privatizarea coloşilor industriali, şi nu să continue activitatea de producţie. Tocmai din acest motiv, şi o parte din marile unităţi industriale ieşene au fost „rase“ de pe faţa pământului, iar cele care încă mai există asigură locuri de muncă pentru un număr de zece ori mai mic faţă de acum 25 de ani. De asemenea, datele statistice arată că, la nivelul economiei ieşene, numărul de salariaţi din judeţ a scăzut cu peste 92.000 de persoane în ultimii 25 de ani, diferenţa principală fiind dată de privatizările defectuoase din industrie.

Inclusiv dacă selectăm fiecare latură industrială în parte, se pot constata scăderi semnificative ale numărului de salariaţi. Spre exemplu, în industria alimentară, dispariţia unor întreprinderi ca cea producătoare de lapte şi brânzeturi „Lactis“, de ulei „Unirea“, de zahăr „Nectarul“ sau cea de bere a dus la scăderea angajaţilor de la 8.700 până la 3.100 de persoane.

Pe un alt segment, al confecţiilor şi tricotajelor, efectivul de salariaţi a scăzut de la 29.000 de persoane în ’89 la puţin peste 5.000 în 2013, după ce Moldova Tricotaje a dispărut din peisaj, Ţesătura şi-a diminuat semnificativ activitatea, Integrata din Paşcani a fost „spartă“ în mai multe firme mici, iar la actualele Iaşitex, Te Rox Prod sau Iasiconf lucrează de 10-15 ori mai puţini angajaţi.

În metalurgie, în locul celor 4.300 de salariaţi de la Tepro mai lucrează circa 1.200 de persoane, preponderent la Arcelor Mittal şi Technosteel. Într-un alt domeniu important, al construcţiilor de maşini şi prelucrare a metalelor, numărul salariaţilor a scăzut de la 32.500 la 5.800, după ce Fortus mai are doar 600 de angajaţi, iar pe terenurile de la Nicolina mai există doar o hală.

În domeniul chimiei şi al maselor plastice, numărul salariaţilor a scăzut de la 12.500 la 2.100 de angajaţi, după ce Moldoplast mai are 10 angajaţi, iar Antibiotice are cu 1.000 de angajaţi mai puţin decât în ’89, iar gigantul Terom (CFS) a dispărut. Privatizarea cu iz penal de la fostul Combinat de Fibre Sintetice, transformat în 2002 în SC Terom SA, a fost caracterizată deseori drept „un jaf la drumul mare“. În urmă cu 25 de ani, la Terom lucrau peste 7.000 de ieşeni care realizau o producţie de 2,2 miliarde lei vechi. În 2002, în momentul privatizării de către fraţii sirieni Nanaa cu două milioane de dolari, mai rămăsesră 2.300 de angajaţi, dar în numai doi ani a început sarabanda tunurilor imobiliare şi, implicit, sfârşitul combinatului. Unul dintre beneficiari, omul de afaceri Michael Nseir, a cumpărat clădiri întinse pe 3 ha şi alte 9 ha de teren în schimbul a 1,7 milioane euro, preţ mult mai mic decât valoarea reală a imobilelor. Un alt caz relevant este cel al achiziţiei unui spaţiu comercial de către fosta directoare economică Viorica Zlate pentru doar 100 milioane lei vechi, în condiţiile în care valoarea reală era de zece ori mai mare. În 2005, firma a intrat în lichidare, şi până în 2008 deja s-au vândut aproape toate activele firmei. Terom SA a depus date referitoare la activitatea pe 2013, când a avut cifră de afaceri 0, dar a obţinut venituri de 628.000 lei şi un profit de 500.000 lei din închirierea activelor rămase.

Scăderea numărului de salariaţi din industrie nu este totuşi o catastrofă. Chiar şi cu un număr de muncitori de o treime din ce era înainte, industria ieşeană exportă acum mai mult faţă de ’89. La nivel naţional, de exemplu, exporturile făcute de România într-o singură lună acum sunt cât toate exporturile lui Ceauşescu dintr-un an întreg, crescând de peste 10 ori.

Alexandru ZĂNOAGĂ, Paul BĂLHUC, Nicolae GRECU, Claudiu RAUS