Am scris un text prea lung într-o limbă aproape veche

Această uriaşă reţea socială nu e despre nimicurile din viaţa noastră reală, despre autopromovare sau despre ce mai fac sau cum gândesc alţii. Nu e o tarabă de bazar în care fiecare-şi expune marfa în speranţa unui troc profitabil. Nu e nici gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ce se mai întâmplă prin budoarele celorlalţi. Nu, această reţea de conturi personale care în curând va acoperi întreaga populaţie a lumii nu e, cu alte cuvinte, despre ce şi cât comunicăm unii cu alţii într-un nou Babel.

Facebook, întâmplător doar purtând acest nume propriu, pentru că în curând va deveni doar un substantiv comun, e pur şi simplu despre noul şi unicul limbaj în care vom comunica. Şi ale cărui reguli abia le întrezărim.

Voi face în continuare câteva observaţii legate de două schimbări majore în comunicare aşa cum le văd eu înfiripându-se deja şi care se referă doar la limbajul articulat, mai exact la comunicarea prin cuvinte. Sunt două tendinţe pe care facebook-ul (şi, în general, toate reţele sociale) ni le arată în toată splendoarea lor şi de care se face în mare parte "vinovat".

1. Vom comunica în cuvinte tot mai puţine.

Toată comunicarea noastră se dezvoltă rapid într-un mix-media în care cuvântul propriu-zis, scris sau vorbit, devine doar o biată anexă de care deseori te poţi chiar lipsi. În noul joc al comunicării, cuvântul se transformă din actor principal în spectator de galerie. Scena e deja rezervată imaginii, fixe sau mobile, sunetului, limbajului nearticulat, armonios sau nu.

E suficient să observăm cât de sărace în cuvinte au devenit deja două dintre cele mai puternice mijloace de comunicare, şi anume muzica şi filmul. Tendinţa e pe cât de evidentă pe atât de uşor de explicat. Comunicăm global, iar ca să ne facem înţeleşi de cât mai mulţi reducem la minim singurul mijloc care ne poate face confuzi: cuvântul.

(Aş specula aici şi aş spune că una dintre explicaţiile succesului mondial al aşa numitului "nou val" din cinematografia românească ţine, pe lângă altele, şi de minimalismul verbal.)

2. Cuvinte puţine, dar tot mai pline de sens.

E deja un fapt dovedit că lexicul, indiferent de limbă, evoluează către sinteză. Apar tot mai multe cuvinte noi care, doar aparent paradoxal, reduc de fapt volumul total de cuvinte de care avem nevoie pentru a comunica. Limbajul lexical se restrânge cantitativ, dar câştigă, după părerea mea, în calitate. Vom vorbi tot mai puţin, dar tot mai cu rost. Frazeologia, stilul întortocheat, construcţiile ample şi redundante vor deveni piese de muzeu, mofturi academice, preţiozităţi anacronice (exact cum pare să sune chiar această frază).

3. Unificarea limbajului verbal.

Pentru că limbile ne despart, nevoia de comunicare globală impune deja într-un ritm accelerat dezvoltarea şi a unui limbaj verbal universal. Romgleza, acest cuvânt la rândul lui sintetic, defineşte o realitate românească care nu mai e o simplă ciudăţenie. Ne place sau nu, engleza, cea în jurul căreia se va dezvolta, cel mai probabil, noul limbaj universal, ne invadează limba precum cândva vizigoţii teritoriile. Cine ştie, poate în nici jumătate de secol, româna pe care o vorbim astăzi va fi pentru urmaşi ceea ce pentru noi acum e limba moldovenilor lui Ştefan din care puţini am putea înţelege câte ceva. Dar va fi o limbă pe care o vor înţelege uşor şi cei de peste mări şi ţări şi ne va permite să le cităm din Traian Băsescu fără google translate.