Apple, Irlanda şi eurosocialismul bruxelez

Puţini se îndoiesc că decizia Comisiei Europene de a cere Apple să plătească retroactiv Irlandei peste $14 miliarde (care ar putea ajunge la $19 miliarde, după aplicarea unor dobânzi) are puternice conotaţii politice, deşi Margrethe Vestager, comisarul european pentru Competiţie, a ţinut să declare, în repetate ânduri, că e doar una pur tehnică. În fapt, indiferent de atributele asociate acesteia, consecinţele vor fi unele majore, inclusiv în plan geopolitic: stimularea tensiunilor intra-comunitare şi a celor dintre Uniunea Europeană şi statele membre, stimularea curentelor eurosceptice pe continent, precum şi a celor izolaţioniste şi deterioarea relaţiilor transatlantice. În paralel, se nasc serioase semne de întrebare cu privire la efectele asupra atractivităţii în viitor a Europei ca spaţiu de investiţii.

Cazul în sine se bazează pe interpretarea CE (care nu are competenţe în materie de taxe în interiorul statelor membre) care consideră facilităţile fiscale oferite de guvernul de la Dublin drept ajutor de stat. În consecinţă Bruxelles-ul cere Apple să returneze suma uriaşă menţionată mai sus la care a ajuns luând în calcul retroactiv 25 de ani, atâţi cât s-au scurs de la semnarea primului acord între corporaţia americană şi Irlanda. Paradoxul situaţiei e acela că guvernul de la Dublin, care în principiu ar trebui să se bucure de un cadou atât de generos (suma acoperă întregul buget de sănătate al ţării pe un an) a decis vineri să conteste în justiţie, împreună cu Apple, decizia CE. Cu alte cuvinte, irlandezii spun multumim frumos, nu vrem banii şi vom ataca decizia la Curtea Europeană de Justiţie. Pentru că spre deosebire de birocraţii etatişti de la Bruxelles înţeleg că e mult mai important să atragă investiţiile şi să faciliteze crearea locurilor de muncă. Ceea ce ne aduce aminte de bancul cu bătrânica pe care nişte tineri au ajutat-o să treacă strada, deşi ea nu voia să o facă…

Ajungem în acest punct la o discuţie pe care o auzim adesea şi în România, în care se confruntă puncte de vedere diametral opuse: sunt unii care gândesc ca dna Vestager şi colegii ei de la Bruxelles şi sunt alţii care spun că a reduce discuţia doar la felul în care este taxat profitul e o viziune economică mioapă. Apple a creat în Irlanda peste 6 mii de locuri de muncă şi a plătit TVA de 20 procente la sume considerabile. În plus în jurul acestor mari corporaţii gravitează multe alte companii mici şi mijlocii autohtone care le vând acestora produse sau servicii. De pildă în jurul marilor companii auto din România funcţionează sute de societaţi comerciale, de la cele de curăţenie sau care fac servicii pentru angajaţi până la cele care produc vopsele sau subansamble. Plecând de la acest gen de analiză Irlanda a utilizat acest model de aranjamente fiscale speciale pentru a atrage mari corporaţii multinaţionale, în principal americane. Ceea ce a iritat şi Bruxelles-ul şi alte state importante din UE. Însă cum poate intra altfel în competiţie pentru atragerea investiţiilor o ţară mică din UE în raport cu state mari ca Franţa sau Germania, cu pieţe de 10-15 ori mai mari? E un element care ar trebui să ne intereseze şi pe noi. Dacă uniformizăm totul în UE, inclusiv fiscalitatea, aşa cum îşi doresc adepţii integrării profunde, de ce ar alege cineva să investească în ţările mici, mai ales în cele de la periferie? Vedem deja unde a dus uniformizarea, din raţiuni politice, a monedei prin adoptarea Euro: la crizele economice profunde nu doar din Grecia, ci şi din Portugalia, Spania sau chiar Italia!

Unele publicaţii au dezvăluit că în spatele deciziei luate de dna Vestager se află politicieni şi structuri de afaceri influente din capitale europene importante, în primul rând din Berlin şi Paris. De altfel stânga a salutat entuziast uriaşa penalitate impusă Apple: "Europa se schimbă. Bravo, domnule Junker", scria "Le Monde". Însă deja sunt evidente tranşeele atât în Europa, cât şi cele transatlantice. În timp ce ministrul de finanţe francez, Michel Sapin, ministrul german al economiei, Sigmar Gabriel, Austria au felicitat Comisia pentru decizia luată, Marea Britanie a fost rezervată. În fapt, ceea ce s-a întâmplat îi face pe partizanii Brexitului (în fapt chiar şi cei care au fost împotrivă ajung să-şi schimbe părerea) să spună că Regatul Unit a luat decizia corectă atunci când a decis să părăsească o structură instituţională (UE) care se comportă tot mai intruziv în raport cu statele membre. Însă şi mai importante sunt reacţiile de pe celălalt mal al Atlanticului. Paul Ryan, speakerul Camerei Reprezentanţilor, a declarat că "a penaliza o companie cu o taxă enormă, după 25 de ani de la semnarea acordului, este formula sigură de impredictibilitate şi taxare exagerată care minează crearea de locuri de muncă şi distruge oportunităţile". Iar Trezoreria Statelor Unite a caracterizat abordarea Bruxelles-ului drept "periculoasă" şi a avertizat că Washington–ul va recurge la contramăsuri în cazul în care se continuă în viitor pe acelaşi curs. În orice caz, nu se putea găsi un moment mai nepotrivit pentru deterioarea relaţiilor transatlantice în condiţiile climatului precar de securitate de pe continent din cauza Rusiei, Ucrainei sau situaţiei din Turcia.

Oficialii europeni se apără spunând că nu fac decât să aplice regulile. Care trebuie respectate, nu-i aşa, indiferent de consecinţe. E însă multă ipocrizie aici. Când e vorba de statele mari, de pildă atunci când Franţa a depăşit plafonul de deficit stabilit, nu s-a luat nici o măsură punitivă. La fel, când prevederile acordului de la Dublin privind zona Schengen nu au fost respectate în cazul fluxului de refugiaţi Comsia Europeană nu a îndrăznit să ceară socoteală dnei Merkel. Două sunt în realitate motivele profunde care au stat la baza acestei decizii: 1. în primul rând, un rol important îl joacă puternicele curente anti-americane din vestul Europei (nu întâmplător, cam în acelaşi timp, atât preşedintele Hollande, cât şi vice-cancelarul german, Sigmar Gabriel, au declarat că acordul TIPP de cooperare transatlantică e practic "mort", dând vina pe americani) amplificate de frustrările majore faţă de faptul că Europa nu a fost în stare să producă, ca Statele Unite, lideri globali în noile tehnologii (de aceea şi sunt cu predilecţie "vânate" de anchetele CE companii ca Amazon, Google, Facebook, Microsoft); 2. în al doilea rând, guvernele europene, confruntate cu deficite publice record datorită unor generoase şi tot mai puţin sustenabile programe sociale şi de sănătate au o foame enormă de bani şi sunt dispuse să recurgă la orice mijloace pentru a face rost de sume suplimentare. În plus, orice măsuri anti-corporatiste sunt bine văzute de opinia publică şi de mass media, preponderent de stânga.

Margrethe Vestager vine dintr-o ţară (a fost vicepremier în Danemarca) în care bugetul reprezintă peste 55 de procente din PIB. În Franţa şi Finlanda, ponderea este chiar mai mare, 57 de procente. Comparativ, în Marea Britanie şi Statele Unite bugetul reprezintă 40, respectiv 36 de procente, din PIB. În acest condiţii se înţelege de ce Bruxelles-ul îşi doreşte un nivel de fiscalitate ridicat şi să elimine orice portiţă de eludare a taxelor mari. De unde probabil şi sugestiile repetate de introducere a unei taxări uniforme în UE, lucru pe care însă o serie întreagă de ţări îl resping ferm.

Problema este că, aşa cum se întâmplă de obicei în realitate, e o mare distanţă între dorinţă şi putinţă. Astfel de practici riscă să descurajeze serios investiţiile pe continent, efectele fiind cu totul contrare celor scontate. Dacă adăugăm la reglementările din UE, oricum extrem de stufoase, şi acest gen de incertitudini, semnalele nu sunt deloc încurajatoare. Este ceea ce susţin chiar şi cei care în principiu militează în favoarea unor taxe mai mari pentru corporaţiile multinaţionale. Precum fostul comisar european pentru competiţie, Neelie Kroes, care într-un articol publicat în "The Guardian" critica în principal retroactivitatea măsurii: "nu poţi schimba regulile printr-o reglementare privind ajutorul de stat după care să vii şi să soliciţi retroactiv taxe în baza acesteia". "O astfel de abordare nu doar afectează competiţia şi creşterea economică de pe continent, ci ridică serioase semne de întrebare în privinţa incertitudinii legislative şi a principiile statului de drept." Acelaşi lucru îl susţine şi profesorul de drept american, de la Universitatea Georgetown, Itai Grinberg, într-un articol publicat în Financial Times (e semnificativ şi titlul acestuia: "Washingtonul nu va lăsa Comisia Europeană să aibă ultimul cuvânt în cazul Apple") care este de părere că decizia încalcă principii fundamentale de drept. "Problema nu este dacă Apple trebuie să plătească în viitor taxe mai mari: trebuie să o facă. Dar caracterul retroactiv al deciziei încalcă atât principiul onestităţii, cât şi reglementările internaţionale în materie ducând la violări ale tratatelor privind investiţiile."

Concluzionând, decizia Comisiei Europene, pe care unii o consideră o mostră tipică de eurosocialism bruxelez, va avea consecinţe majore pe mai multe planuri:

1. Va afecta serios relaţiile transatlantice; ceea ce însă se pare că destui lideri politici europeni şi oficiali de la Bruxelles chiar vor, mai ales după Brexit, preferând să renunţe la umbrela de securitate americană în favoarea unui aranjament de securitate cu Rusia, principalul beneficiar al acestor tensiuni. În plus, va stimula puseele izolaţioniste, oricum în creştere, din America.

2. Se confirma astfel acuzele euroscepticilor care susţin că oficialii de la Bruxelles, pe care de fapt nu i-a ales nimeni, se comportă ca un superstat trecând peste deciziile statelor membre; cum regulile vor fi în realitate stabilite de cel mult două-trei state mari, în principal de Germania, se alimentează astfel ideea că guvernele alese ale ţărilor membre vor avea în tot mai mare măsură un rol limitat.

3. Există toate şansele ca semnalele negative transmise astfel să descurajeze investiţiile externe, chiar dacă Europa este o piaţă de desfacere enormă.