Ars dictaminis

Uneori, îmi spun că aş putea redacta un ghid de corespondenţă electronică, conceput în străvechea tradiţie a manualelor de conduită epistolară, şi singurul obstacol care mă împiedică să trec la lucru e gândul că mai e niţel de aşteptat, până în clipa în care se va generaliza dictarea misivelor electronice. Abia atunci, noi, oamenii, vom relua, în plină eră digitală, multimilenarul obicei de a dicta unui scrib, fie acesta telefon mobil sau computer, epistole de toate felurile, aşa cum se întâmpla în urmă cu sute şi sute de ani, când o covârşitoare parte din populaţia lumii nu ştia a scrie şi a citi.

Aş putea întinde vorba spre a-mi bucura cititorii cu amănunte interesante desprinse din istoria artei de a compune scrisori (ars dictaminis), dar nu poveştile uitate despre oamenii-scrisori alcătuiesc miezul textului de faţă, ci binecuvântata şi fluida ignoranţă care stăpâneşte universul epistolar al internetului.

În epoca medievală, o scrisoare era alcătuită din cinci părţi, conform canonului discursiv preferat de marele Cicero: salutatio, exordium (captatio benevolentiae), narratio, argumentio (petitio) şi conclusio. Mai simplu spus, i se dădea bineţe destinatarului, i se câştigau atenţia şi bunăvoinţa, apoi se pregătea terenul pentru solicitarea în virtutea căreia era redactată scrisoarea, se formula cererea şi, pe post de încheiere, se recurgea la formule de bun augur dăruite, se înţelege, celui ce primea şi citea scrisoarea.

În epoca digitală, o misivă electronică are tot atâtea părţi şi faţete câtă pricepere în a scrie dovedeşte expeditorul. Există, desigur, manuale şi ghiduri de compoziţie a unei scrisori electronice, dar, după cum Ministerul Educaţiei Naţionale a pus, ani la rând, carul înaintea boilor, numind reformă epopeica deturnare a realităţii într-o lume à la Nastratin Hogea şi Dănilă Prepeleac, tot astfel, absolventul de liceu nu ştie să compună o cerere şi nu poate redacta un e-mail, dar poate elabora un eseu de 600 – 900 de cuvinte în care să prezinte, particularităţile de construcţie a personajului dintr-un text dramatic studiat, de parcă personajul ar fi un imobil, iar textul dramatic, un cartier rezidenţial cu o singură casă.

Dacă autorii antici de manuale epistolare distingeau peste patruzeci de tipuri de scrisori, epistolierii prezentului pot fi lesne incluşi în trei clase mari şi late: boboci, „Doamne-ajută!” şi utilizatori experimentaţi.

Când primeşti un e-mail care cuprinde mesajul în căsuţa rezervată subiectului, e limpede că tu, ca andrisant, eşti căutat de cineva în mintea căruia nu s-a cristalizat, încă, deosebirea dintre puf şi pene. În plus, pe boboc îl mai recunoşti şi după „respiraţie”. Omul scrie aşa cum vorbeşte, natural, relaxat şi pe-nţelesul lui, nu al tău. Cum s-ar zice, nu umblă „cu şioara vopsitî, monsieur scrie, monsieur zişem” (Actorul şi sălbaticii).

Niţel mai complicat, dar tot fără fason, e profilul epistolar al scriptorilor din clasa „Doamne-ajută!”. Ca multe alte vorbe româneşti prin care se apreciază însuşiri, formula mai de Doamne-ajută are un orizont de referinţă suficient de vag şi de generos încât să permită atât includerea celor pentru care elocuţia e cumplit meşteşug de tâmpenie, cât şi excluderea celor care intuiesc că a te exprima clar, corect şi potrivit reclamă respectarea unui cod elementar de bune purtări comunicative. Aşadar, din clasa „Doamne-ajută!” fac parte nu numai cei ce ocupă spaţiul rezervat subiectului cu câte un „Bună dimineaţa”, „Bună ziua” sau „Bună seara”, ci şi cei ce îşi încheie mesajele cu binecuvântări decupate din lumea sacrului, unde îşi au, fără îndoială, rostul lor, şi aruncate, într-o doară, la capăt de e-mail. Dacă tot vrem să mărturisim că Îi mulţumim Celui de Sus pentru ajutor, de ce am încheia un biet mail cu solemnul „Dumnezeu să vă/te binecuvânteze!”, în loc de seninul „Odihnească-te/vă Domnul întru împărăţia sa!” sau de mai puţin pretenţiosul „Doamne milueşte!”? Mare e împărăţia Ta, Doamne, şi pacea Ta nu are hotar!

Aidoma epistolierului din acum două veacuri, utilizatorul experimentat de e-mail are destupat şi alert simţul ornării stilistice: Iată un exemplu dintr-o scrisoare de peţit, publicată în Epistolariul românesc… al lui Constantin Diaconovici Loga (1841): „De bun gen născută domnişoară! Mai nainte de doi ani avui ocasie (prilej) de-a te cunoaşte, şi petrecându-mi atunci cu domnia ta una zi întreagă, am iscusit isteţiia şi însuşirile cele nobile şi prea lăudate care pre mine aşa de îndrezneţ mă făcură, cât, iată, acum, cu inimă deschisă, îţi descopăr voinţa şi pofta mea, de carea nici n-ai gândit; aceasta se cuprinde acolo, că eu, din deschilinită (deosebită – n. m.) preţuire şi din nespusa dragoste carea o am cătră domniia ta, sunt aprins de poftă în veac de a te avea soaţa mea”. Fain, nu? Respectuos, elegant, viril („nu-i aşa că vrei să fii soţia mea?”). Aşa se scria în urmă cu două secole. Iată şi un modest exemplu din universul epistolar contemporan – o invitaţie electronică la colaborare ştiinţifică interdisciplinară, expediată de un proaspăt doctor în filosofie: „În speranţa unei potenţiale receptivităţi, mi-aş dori să vă pot întâlni şi personal pentru a vă putea detalia mai mult interesul şi preocupările mele legate de o posibilă colaborare. Cu gândul că această întâlnire ar putea depăşi sfera unei potenţiale realităţi, îmi exprim nădejdea ca ea să aibă loc începând cu 4 septembrie. Oricum vor sta lucrurile, vă mulţumesc încă de pe acum pentru răbdarea de a fi citit acest mesaj”. După cum se observă, această lume textuală e dominată de incertitudine, potenţial, posibilităţi şi multimodalitate. Vă mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Help pls! Doamne-ajută!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video