Artă şi teroare

Recentul atentat de la Paris împotriva publicaţiei de satiră Charlie Hebdo a avut, după toate aparenţele, ţinte cu bătaie mult mai lungă. Vizaţi, în primul rând, au fost caricaturiştii acesteia, recunoscuţi pentru talentul, dar şi lejeritatea cu care se obişnuiseră a lua în derâdere teme deosebit de sensibile, uneori socotite tabu, ale agendei publice. „Politica” redacţiei considera umorul, râsul în genere, deasupra urii şi înverşunărilor ideologice. Nicio cauză, niciun personaj nu se pot eschiva unei abordări menite să producă din când în când zâmbetul sau amuzamentul. Glumele erau administrate fără precauţii, dar şi fără discriminare, reunind între coperte figurile notabile ale vieţii mondene, personalităţile politice ale momentului, diverşi lideri religioşi. 

Vizată, în al doilea rând, pare să fi fost revista în cauză, aflată în atenţia teroriştilor şi cu alte ocazii (2006, 2011), când publicase texte satirice şi caricaturi la adresa Profetului Mahomed, sediul fiind-i incendiat cu coktailuri Molotov. Guvernul francez, prin vocea lui Laurent Fabius, ministrul de externe de atunci, recomandase în dese rânduri prudenţă şi temperanţă, considerând că nu este„inteligent” să se „toarne gaz pe foc” în chestiuni care afectează sensibilitatea lumii islamice. În urma refuzului redacţiei de a evita subiectele litigioase sau de a „îndulci” tonul atacurilor, zeci de ambasade ale Franţei din ţările musulmane au fost închise, de teama unor posibile represalii. De fiecare dată, jurnaliştii s-au apărat, invocând  libertatea de expresie şi necesitatea de a face front comun împotriva dogmatismelor şi fanatismelor de orice fel.

Tragicele evenimente de la Paris readuc în discuţie (pentru a câta oară?) excesele comise în temei religios. Există vreo „logică” admisibilă a terorii? Ce principiu sau cauză ar putea legitima crima? Iubirea de Dumnezeu? Ataşamentul total la o cultură sau la valorile acesteia? Dorinţa de mântuire cu orice preţ? Zelul militant? Frustrările şi pulsiunile resentimentare? Setea de răzbunare? De bună seamă, răspunsurile ar trebui să ia în seamă contextele de ordin istoric, politic şi cultural care au radicalizat ostilitatea reciprocă a unor ideologii şi chiar comunităţii întregi.

Un nou raport, tot mai evident, cred, se profilează între valorile culturii şi civilizaţiei. Încă de la începutul secolului trecut, numeroşi filosofi anunţau „declinul” sau „apusul” Occidentului. Comportându-se aidoma unor organisme vii, culturile evoluează ciclic, se maturizează, îmbătrânesc şi mor (Oswald Spengler), făcând loc civilizaţiilor emergente. Moartea culturii este, aşadar, apogeul civilizaţiei. Obsedată de confort şi prosperitate, lumea occidentală se detaşează de tradiţie şi de valorile acesteia. Laicizarea şi ateismul sunt semnele unei lumi în derivă, fără busolă şi fără Dumnezeu.

Civilizaţia de tip occidental este denunţată sever în numele unei culturi centrate exclusiv pe referinţa religioasă. Pentru un musulman, libertatea de a-l înfrunta sau de a-l contesta pe Dumnezeu este de neînţeles, cum neînţelese sunt şi reflexele secularizante ale omului obişnuit din Apus. Credinciosul islamului este incapabil să relativizeze sau să minimalizeze ideea divinului; cu un atare subiect nu te joci, nici nu râzi fără a ofensa. Iar ofensele, sub orice formă, se cuvin sancţionate cu asprime – misiune asumată de persoane dispuse până şi la propriul sacrificiu. Cultura, în acest fel, devine arma cea mai teribilă împotriva libertăţilor câştigate în statul de drept, un argument letal împotriva civilizaţiei şi valorilor acesteia. Pentru fanaticul religios, libertatea presei, dreptul la opinie, toleranţa sunt doar „mofturi” contestabile sau indicii grăitoare ale decadenţei ireversibile.

Atentatul din capitala Franţei ridică însă şi alte semne de întrebare. Care sunt limite artei? Ce libertăţi îşi mai poate permite aceasta? Cât de oportună ar fi o „cenzură” morală aplicată operelor artistice? Este râsul condamnabil? Poate o caricatură să inflameze într-atât lumea? Merită să ucizi pentru un simplu desen?

Arta, după cum se vede, şi-a pierdut nu doar clasica „autonomie”, ci şi inocenţa. Atelată feluritelor ideologii, aceasta poate semnala probleme, după cum le poate influenţa ori soluţiona. „Arta critică” din zilele noastre se sustrage scrupulelor simplei contemplări estetice. Angajaţi în diverse bătălii, inclusiv cu propria supravieţuire, artiştii caută să atragă atenţia, să irite ori să sfideze. Pentru insul resentimentar şi intolerant, astfel de libertăţi par excesive şi de neiertat. Considerate pe drept cuvânt ca incisive, satira şi umorul pot deranja uneori. Însă oricât de corozive ar fi, oricât de mult ar provoca, nimic nu justifică teroarea, barbaria sau crima. Dacă omenie nu e, nimic nu e…

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)