Asaltul căpuşelor

Plină de semnificaţii este păţania recentă a domnului Andrei Pleşu, scriitor şi gânditor de anvergură, fost ministru al culturii şi externelor, creator şi rector al unicului institut de studii avansate din România care funcţionează după model occidental. Domnul Pleşu este singurul dintre intelectualii contemporani de prim rang care îşi asumă stoic, de decenii, caznele săptămânale ale comentariului jurnalistic ancorat în realitate, textele domniei sale respirând, săptămână de săptămână, un nefiresc (în contextul jurnalistic poporan) aer de civilitate şi rafinament cultural. Educat şi spirit cizelat, domnul Pleşu ştie de ce Platon spunea despre Socrate că "foloseşte limbajul căruţaşilor" în subtila sa maieutică (tehnică de a-l face pe învăţăcel să descopere singur, răspunzând la întrebări meşteşugite, adevărul) care l-a făcut celebru printre tinerii atenieni. Limbajul căruţaşilor semnificând aici vorbele simple, necesare comunicării cu oamenii obişnuiţi şi nu, cum am putea crede, ocara birjărească, vai, atât de familiară mediului online românesc. Şi Andrei Pleşu face, în intervenţiile sale jurnalistice, o formă subtilă de maieutică, condimentată cu o agreabilă autoironie, folosind retoric un limbaj accesibil şi teme adaptate căruţaşilor cu sentimentul stoic că va trebui să înfrunte, senin, inevitabilul val de detractori, fie ei mai elitişti sau mai plebei. Căci, fidel opţiunii sale dilematice, ştie că indiferent dacă vorbeşti din turnul de fildeş sau că o faci în agora, urechile înfundate sau minţile tulburi vor înţelege doar ceea ce vor să înţeleagă, imune fiind la adierea proaspătă şi, uneori, inconfortabilă, a adevărului.

Ceea ce nu înseamnă, desigur, că domnul Andrei Pleşu, sau oricine altcineva ar fi deţinători ai adevărului absolut şi că nu e loc de dezbateri de idei. De fapt, de aici şi începe povestea noastră. Lumea contemporană este dominată de uşurinţa cu care oricine poate interacţiona cu discursurile globale sau individuale graţie interconectărilor mondiale ale instrumentelor de comunicare prin ceea ce numim, convenţional, social media (termen intraductibil şi, ca atare, intrat deja în fondul de neologisme asimilat de limba română). Această democratizare a comunicării este un efect nu numai al progresului tehnologic, ci şi a ascensiunii doctrinei internaţionalismului proletar, strigoi marxist reînviat şi vopsit în felurite forme de neo-stângism postmodern, cu sau fără ingrediente politice clare, dar cu o evidentă bază ideologică comună. Nu e aici locul unei descrieri detaliate a fenomenului, dar ceea ce vreau să subliniez la toată această magmă informă şi agresivă de postaci ultragiaţi din principiu este dispreţul comun pentru valoare, pentru individualitate şi pentru morală. Este apogeul unui timp al precupeţelor, care se simt îndreptăţite, în siajul unei democraţii prost înţelese, să se certe cu oricine în baza dreptului inalienabil la opinie.

Da, fireşte că dreptul la opinie e inalienabil şi, mă grăbesc să o subliniez, el poate fi exercitat liber doar în democraţiile liberale nu şi în regimurile dominate de autoritarism asiatic unde se clamează instaurarea adevăratului socialism şi pe care activiştii amintiţi le susţin, fie şi inconştient, atunci când propagă şi amplifică, iresponsabil, discursul anti-occidental. Totuşi, chiar şi cu activisme contondente, chiar şi cu "luptă de clasă", puţină bunăcuviinţă parcă nu ar strica. Mai ales că oameni precum Andrei Pleşu intră în agora spălaţi, cu bună-creştere şi cu argumente cel puţin sustenabile logic dacă nu şi cu un impresionant orizont de cultură generală şi cunoştinţe specifice (nu voi insista aici, pe studiile, isprăvile instituţionale sau demnităţile sale strălucite pentru a nu crea impresia că, fiind atât de sus, polemicile cu domnia sa ar fi interzise de plano). Totuşi, văzându-l luat în tărbacă de tot felul de neica-nimeni ai sentimentul neplăcut că asişti la scena scandaloasă în care un gentilom parfumat şi elegant, cu mănuşi şi floretă, nu mai apucă să ajungă la înfruntarea cavalerească fiind altoit cu ranga de un borfaş jegos care îl pândea laş, după colţ, în întuneric.

În astfel de cazuri, nu e vorba de dreptul inalienabil la opinie şi nu e operaţională nici mârâiala acră că un om subţire precum Andrei Pleşu nu trebuia să se bage în troaca mediocrităţii vorbind despre o lălăială rudimentară la care s-au uitat pe internet o armată nesfârşită de antropoizi (la data când scriu, You Tube-ul îmi semnalează 3.327.315.394 de accesări). Făcând săptămânal, cu mijloace artistice inaccesibile preopinenţilor săi, radiografii în borangicul imediatului, comentatorul nu putea ignora un fapt atât de relevant sub raport sociologic şi, de altfel, ca în majoritatea textelor sale, tonul era cât se poate de simpatic şi simpatetic. Nu la fel au fost, desigur, şi reacţiile.

Atestat în mentalul colectiv drept un detestabil boier al minții, Andrei Pleşu s-a obişnuit cu flegmele iobagilor. Adunate legiune în subsolurile fetide ale forumurilor articolelor sale, imprecaţiile urduroase sau sudalmele grosolane, lăsate neruşinat şi ilegal, ultragiant, nemoderate de redacţia publicaţiei, sunt de ani de zile o constantă vicioasă a lumii în care trăim, substanţă nepieritoare pentru studii de psiho-patologie şi comportament deviant. De această dată însă, au apărut nişte specimene noi. Utilizând dezinvolt libertatea oferită de zisa democratizare a comunicării, un pozar obscur şi un gureş interpret de playback-uri l-au apucat de brăcinari pe distinsul cărturar şi au dat artistic cu el de pământ în siajul deja celebrei apoftegeme a lui Umberto Eco care spunea că internetul îi permite "democratic" şi prostului satului să se creadă academician. Cei doi ipochimeni (la care se adaugă şi cazul special al domnului Hunor Kelemen) nu s-au mulţumit doar să-l spurce pe net, ci, pentru a fi băgaţi în seamă, au profitat de largheţea editorilor şi l-au atacat pe Andrei Pleşu  de pe acelaşi blog, adică de la egal la egal, cum s-ar zice. Ba chiar, amintitul pozar, a şi revenit la locul tâlhăriei pentru a-i mai administra un scuipat suveran celui trântit la pământ.

Dacă până şi un om calm, fin şi reţinut precum Al. Călinescu a explodat pe Facebook (atrăgându-şi rapid potopul meritat de invective şi comentarii tari, pe lângă subiect) ce-am mai putea spune noi, ceilalţi, mai puţin senini şi zen? De fapt, merită discutat nu despre aflările în treabă grosiere, neavenite moral şi cultural (dar, desigur, posibile într-o lume fără cenzură), ci despre cu totul altceva. Despre vampirizarea simbolică a personajelor cu anvergură culturală de către mici paraziţi doritori de o secundă de glorie, fie ea şi pe spinarea altuia. Nu e vorba aici numai de scriitori şi artişti (chiar pe pagina cu textele amintite, la subsol era o "scrisoare deschisă" a unui ilustru necunoscut care o probozea pe Simona Halep, singura sportivă care, atât cât o ţin puterile, duce sus drapelul unei ţări care n-a mişcat un deget pentru ea). E vorba de un mecanism insidios, cu o agendă politică perfidă, de subminare a valorilor şi a culturii de vârf în favoarea amatorismului cras, imbecil şi agresiv, de cultivarea cu bună ştiinţă a unui relativism "progresist" care să valideze, la fel ca în stalinism, pe criterii politice, ascensiunea în posturi de decizie sau pe scara valorilor doar a camarazilor ideologici. Asistăm la o hemoragie galopantă a imposturii care inundă ţesutul social sub stindardul dreptului democratic, inalienabil, al datului cu părerea, indiferent dacă ai sau nu vreo competenţă în domeniu. În linia proiectelor mele utopice de justiţie socială, eu i-aş trimite pe propagandiştii vocali ai acestui curent care proclamă că toţi ne pricepem la toate să fie operaţi pe creier de bloggeri. Asta măcar până când, parşiv şi insidios, nu reuşesc ei să spele toate minţile educate care încă mai gândesc critic.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor