Caută 
1 MIN
Acest acoperământ pentru cap nu este doar menit să îi apere pe oameni de elementele naturii. Pentru „homo humulestensis” purtatul căciulii şi gestica tuflitului şi îndesatului cuşmei semnalează apartenenţa la o anume rasă: aceea a oamenilor liberi.
În popa Duhu, în David Creangă sau în Stan Păţitul chiuie asurzitor libertatea, care se străvede şi în vestimentaţia lor. De aceea lui Creangă îi repugnă tot ce nu este slobod: contăşul, care acoperă fricos picioarele lui Mogorogea, episcopul pompos îmbrăcat detestat de popa Duhu, prefăcătoria în straie a Spânului, înşomoltăcirea ucigaşă a motanului din Stan Păţitul sau modul cum boierii i-au îmbrăcat pentru divanurile ad-hoc pe ţărani: „la fel”, ca scoşi pe bandă rulantă.
Dar haideţi să vedem căciula! La Humuleştean căciula nu are prestanţa eroică a „ţurcanei” lui Peneş Curcanul sau a cuşmei brumării a Crăişorului munţilor; nu este nici căciula desfundată (şi opinca spartă) a Sergentului; măcar de-ar fi asemeni cuşmei lui Mihai Bravul, împodobită cu surguci din pene de cocor, acea „cupolă” gigantică, ce spăimânta pe coşbucianul Paşă Hasan; dar nici acea întunecime ameninţătoare de căciuli din La împărţitul porumbului de Ştefan Luchian nu e; nu sunt nici măcar nici folkistele căciuli, care stau eroic şi păunescian „de veacuri ca un munte/ în curbura arcului carpat”, semn de mândrie naţională revopsită naţional-comunist.
Ei, bine, la Creangă e… altă căciulă! Eroii lui (vorbă vine – „eroi”) coboară binişor căciula, mai bine zis o trântesc, o tuflesc. Aceştia nu stau „ca un munte” „cu căciulili pă frunte”, ci le tuflesc a lehamite sau a ciudă nepăsătoare, ori le trântesc jemanfişist. Câteodată, ce-i drept, oamenii aceştia stau şi cu căciula în mână, dar nu ca să se căciulească, ci ca să salute: ca cei care îi urează drum bun lui Ivan, după ce acesta îi scăpase de draci. În general însă ţăranii Humuleşteanului trântesc căciula cât ce pot de pământ, cum face ţăranul din Povestea poveştilor (care se mai cheamă… ştiţi dumneavoastră cum), văzând pe ogor ştiuleţii buclucaşi. Sau o tuflesc, ca Nică, pe scorbură, fără a se teme de consecinţe, de mătuşa Mărioara şi de gura satului. Grăitor este şi gestul lui Dănilă Prepeleac, semn de libertate, de eliberare de sine. Acesta îşi tufleşte nepăsător căciula în cap. Iată contextul. Dănilă porneşte să-şi vândă boii, dar târgul era cam departe şi iarmarocul pe sfârşite. Dănilă însă nu se singhiseşte de asta: „Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (…) El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: Nici nu-i pasă/ De Năstasă/ De Nichita/ Nici atâta!” (nouă ne pasă şi de Năstase, şi de Nichita). Tot pe această linie a semeţiei nepăsătoare vor fi trântit căciulile şi catiheţii, când „se întărtau” la joc în nesfârşitele lor petreceri; la fel va fi trântit Ivan chipiul, când lua pe draci şi pe drăcoaice la horodinca şi cazacinca, răsturnând în iureşul jocului tărăbile şi toate cele din iad. Iar moşneagul din Povestea porcului îşi îndeasă cuşma pe urechi, ia un toiag în mână şi zice hotărât purcelului: „Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta!” Gestul e „eroi-comico” semeţ, presupune şi o doză de obrăznicie comică.
În concluzie, îndesată, trântită sau tuflită, căciula devine un accesoriu permanent al eroilor lui Creangă. Nică, de pildă, o poartă şi la vremea prăşitului (prin mai-iunie). Iar ţiganii din Blebea sunt batjocoriţi pentru aceasta: că n-au căciulă – au scăpat-o pe baltă. Aşadar, acest acoperământ pentru cap nu este doar menit să îi apere pe oameni de elementele naturii. Pentru „homo humulestensis” purtatul căciulii şi gestica tuflitului şi îndesatului cuşmei semnalează apartenenţa la o anume rasă: aceea a oamenilor liberi.
Pe aceeaşi linie a libertăţii, a dezinhibării şi a uitării de sine în privinţa veşmântului este şi rasa călugărească şi potcapul. Un gânditor al ortodoxiei de talia lui Vladimir Soloviov (dar şi alţii – Evgheni Trubeţkoi, Serghei Bulgakov) arată că monahii au născocit un veşmânt, care, răspunzând de la sine exigenţelor ţinutei (maiestuos, drept, fluid, dar simplu, modest), lasă corpul complet liber, făcându-l astfel pe călugăr să uite de el însuşi şi să se dedice lui Dumnezeu. La Creangă rasa şi dulama îl eliberează într-adevăr pe călugăr, dar pe dos: nu înspre interior, înspre căutarea Sinelui Suprem – Dumnezeu, ci spre exterior, spre lume. Viziunea este, desigur, populară, ţine de acea cultură a râsului popular, care a boicotat mereu cultura serioasă, înaltă, nobilă. Căci iată-i pe călugării de la Neamţ şi de la Secu: „Ş-apoi atunci… pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoale în brâu pe sub rasă, comanacul pe-o ureche, şi cu sabia duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc…” O luau la papuc spre călugăriţele aflătoare şi ele prin pădurile din preajmă. Amestecarea umoristică a rasei, dulamei şi comănacului pe-o ureche cu rachiul, cu icrişoarele, ba şi cu pistolul, ne arată clar sensul eliberării exprimat de aceste veşminte: către exterior, înspre plăcerile lumeşti. Iar aluzia sexuală cu „sabia duhului” pune capac. Iar popa Buligă, tot în Amintiri, juca cu catiheţii la un loc. Acesta nu-şi mai tufleşte căciula ca Dănilă, nu-şi pune comănacul pe-o ureche, ci îşi zvârle potcapul cât colo şi îşi pune poalele anteriului în brâu. Şi urmează o imagine memorabilă: îi pălălăiau pletele! Semnificaţia în tustrelele cazurile e aceeaşi: eliberarea de orice condiţionări. O sensibilă corespondenţă în felul de a se îmbrăca şi de a purta hainele leagă personajele crengiene. E aceeaşi cu felul lor liber, descătuşant de a reacţiona la lume.
Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist.
