Atenţie, ne mor monumentele!

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea gloriosului comunism şi a genialilor săi conducători, circula prin popor o legendă. Cică, impresionaţi de frumuseţea fără de seamăn a Bisericii Mănăstirii Voroneţ, americanii ar fi încercat să o cumpere de la Ceauşescu. Sub un clopot de sticlă o vom păstra – ar fi promis ei -, spre a fi admirată de toată lumea care va ajunge prin America. Dar Cească, deşi vânduse până atunci – pe lângă românii cei mai de soi -, evrei, germani, turci, greci şi alte naţionalităţi conlocuitoare din elita României Mari, oricui oferea un preţ rezonabil, ar fi refuzat târgul. Se povestea că, pocnit el însuşi în plină figură de farmecul celui mai pur albastru, ce colora graţios pereţii bisericii, liderul comunist s-ar fi autodeclarat un dârz apărător al valorilor patriei.

Nu ştiu dacă există vreo poezie scrisă de Păunescu, de Nicolae Dragoş sau de CVT, care să imortalizeze superbul gest patriotic (s-ar putea!), dar mi-aduc aminte clar de impresia zguduitoare pe care a lăsat-o această decizie maselor largi populare. A fost unul din acele momente înălţătoare în care te simţeai mândru de a te fi născut pe plaiurile mioritice şi democratice atât de invidiate de imperialiştii lacomi şi reacţionari. Cred că am şi lăcrimat puţin când am auzit legenda.

Ulterior, copilaş fiind, m-a contrariat totuşi faptul că, după anul 1977, acelaşi Cească a dat ordin ca buldozerele să distrugă centrele istorice ale oraşelor (mai ales ale celor din vechiul regat). Am privit astfel impresionat cum în locul unor bijuterii arhitectonice (multe neîngrijite, e drept, pentru că foştii proprietari fugiseră din ţară ori pieriseră – vai! – în închisorile comuniste!) au fost ridicate rapid mii de blocuri gri, în care a fost mutată clasa muncitoare. Abia atunci, printr-o curioasă asociaţie de idei, m-am întrebat, pentru prima oară, de ce locuiau atâţia ţigani în casele din centrele oraşelor – în foarte puţinele clădiri vechi care rezistaseră catastrofei urbanistice declanşate de comunişti? 

Iar cu întrebarea asta sâcâitoare am rămas până azi, cu toate că au trecut atâţia ani de la prima uimire. A, da, în timp, crescând şi ascultând cu atenţie alte legende, am aflat cine i-a plantat acolo şi cu ce scop, dar nu înţeleg de ce încă sunt acolo. Reformulându-mi mirarea din copilărie, de ce în extraordinar de puţinele clădiri vechi, din Iaşi sau de aiurea, încărcate de atâta istorie, locuiesc în continuare atâţia asistaţi social, care nu fac altceva decât să distrugă un bun cu care ar trebui să se mândrească întreaga comunitate? Foarte, foarte dubios. Ba chiar criminal.  

În aceste dramatice împrejurări, în care autorităţile din România întreagă nu numai că nu îngrijesc firavul patrimoniu naţional, dar participă activ la nimicirea lui, să ne mai surprindă ştirea că două turle de biserici non-ortodoxe s-au prăvălit în Ardeal, una după alta?

Drept urmare, peste măsură de întristat de cele întâmplate, guvernul a anunţat înfiinţarea unui fond de urgenţă care să ajute toate monumentele aflate în suferinţă. Cum, doar la prima numărare, peste 600 de clădiri şi situri istorice din ţară, inestimabile ca valoare, sunt deja în colaps, iar alte multe mii au ajuns în stare avansată de degradare, rezultă că ne-ar fi necesare câteva miliarde bune de euro doar pentru a trage o simplă văruială. Salvăm monumentele sau plătim ajutoarele sociale? – ne vor şantaja aleşii, iar poporul muncitor va răspunde în cor “Da’ de unde, bă?!”.

De aceea, soluţia corectă ar trebui să fie “înfiinţarea”, înainte de toate, a unei justiţii de urgenţă, care să-i găsească şi să-i tragă rapid la răspundere pe cei vinovaţi de dezastru. Au lăsat urme peste tot. Din averile, din pensiile şi din şpăgile lor nesimţite se pot reface toate monumentele din România – la fel cum nemţii reînvie azi minunata Dresdă de odinioară. Până atunci, atenţie pe ce străzi istorice mergeţi, pe ce nemaiştiute urme ale unui erou adevărat demult uitat păşiţi, meditând solemn la viitorul de aur al patriei noastre. Peste tot în ţară, ne mor monumentele. Ultimele!