Avancronică la europarlamentare

Au rămas, aşadar, mai puţin de patru luni până la alegerile pentru Parlamentul European, dar sunt şanse minime să asistăm, în campanie, la o confruntare pe idei şi pe programe. Opoziţia e fărâmiţată, grava criză pe care o traversează PDL pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea lui, celelalte partide sunt prea firave şi, oricum, se înghesuie să alerge pe un culoar prea îngust. Cât priveşte afirmaţia lui Victor Ponta, anume că abia acum, când s-a lepădat de Băsescu şi de Udrea, PDL a devenit un adversar redutabil, ea intră în categoria acelor glumiţe răutăcioase de care prim-ministrul e atât de amator. De partea cealaltă, indiferent dacă vor intra în campanie separat sau pe liste comune, partidele de la guvernare au toate şansele să obţină un scor mai mult decât confortabil. Succesul nu se va datora însă cine ştie căror opţiuni ideologice sau anumitor poziţionări faţă de problemele cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană. Singura ţintă declarată a USL este eliberarea României de sub jugul băsist, nobilă îndatorire pentru care nu precupeţeşte nicun efort. Deocamdată, poporul oprimat cântă corul sclavilor din Nabucco, dar în decembrie vom auzi, aşa cum ni s-a promis, acordurile triumfale ale marşului din Aida. Este ceea ce ne sugerează foarte clar şi un post de televiziune pe care nu e nevoie să-l mai numesc atunci când intitulează un soi de retrospectivă documentară „Zece ani de sclavie sub Băsescu”. E curioasă, de altfel, această obstinaţie în a afirma că „regimul Băsescu” acoperă un deceniu din istoria contemporană a României. Oricine face un calcul sumar observă că în cei zece ani odiosul regim a domnit doar cam a cincia parte. Mai întâi a fost, între 2005 şi 2008, guvernul liberalului Tăriceanu; mai mult decât atât, între aprilie 2007 şi decembrie 2008 Tăriceanu a condus practic un guvern PNL, cu o participare simbolică a UDMR. Primul guvern Boc a fost, întreg anul 2009, un guvern PDL-PSD, unde Victor Ponta stătea alături de Adrian Videanu, iar Liviu Dragnea alături de Elena Udrea şi Radu Berceanu. Aşa că guvernele Boc 2 şi Ungureanu totalizează maximum doi ani şi patru luni, în rest la guvernare aflându-se liberalii şi social-democraţii, singuri, împreună sau în combinaţie cu PDL. Iar dacă au acceptat să fie „sclavi” sub Băsescu, îi putem considera fie nevolnici, fie complici.

Revenind la europarlamentare, ne putem întreba câtă importanţă şi ce semnificaţii le acordă electoratul. Când jumătate dintre români îl regretă pe Ceauşescu şi declară că „era mai bine înainte”, cu siguranţă că largi categorii ale populaţiei nu conştientizează cu adevărat apartenenţa la comunitatea europeană. Şi în România – ca şi în alte ţări cu state mai vechi în UE – prezenţa la urne riscă să fie foarte modestă, doar dacă USL nu sună mobilizarea generală, pentru că tot atunci va avea loc referendumul pentru revizuirea constituţiei. Un factor agravant în ce priveşte dezinteresul alegătorilor l-ar putea constitui ieşirile pline de ţâfnă ale multor politicieni, şi încă dintre cei mai vizibili, la adresa Uniunii Europene, în cea mai autentică tradiţie caţavenciană („Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…”) la care se adaugă tema recurentă a străinilor care vin şi ne iau bogăţiile, pământurile etc. E imposibil ca acele echivalenţe aberante între Bruxelles şi Înalta Poartă, precum şi diatribele veninoase vizându-i pe comisarii europeni să nu fi lăsat urme în mentalul colectiv. O contrapondere la această percepţie viciată ar fi lucrurile concrete realizate graţie fondurilor europene, dar aici există primejdia ca UE să fie socotită doar o vacă de muls.

Şi o ultimă întrebare: câtă lume ştie cine ne reprezintă în Parlamentul European? E totuşi incredibil că l-am avut acolo, pentru o perioadă, pe Gigi Becali; să ne amintim extraordinarele secvenţe din filmul lui Alexandru Solomon, Kapitalism – reţeta noastră secretă, unde îl vedem pe Becali stingher, mergând de colo-acolo fără rost prin sala de şedinţe, dând senzaţia flagrantă că e paraşutat într-un mediu care îi era cu desăvârşire străin. Dar nici alţi deputaţi europeni nu par să fi făcut cine ştie ce isprăvi: Corneliu Vadim Tudor s-a remarcat prin scandalurile de la Bucureşti şi nu prin prestaţia de la Strasbourg şi de la Bruxelles, Renate Weber şi Norica Nicolai şi-au petrecut timpul denunţând „dictatura băsistă” la Antena 3. Vă spun ceva numele europarlamentarilor Dan Zamfirescu, Vasilica Viorica Dăncilă, Iosif Matula, Ioan Enciu? Presupun că nu. S-au complăcut (s-au refugiat mai bine zis) într-un anonimat total, care îi protejează de privirile şi întrebările indiscrete. Ba nu, greşesc: Dan Zamfirescu e cunoscut pentru că a votat cu „Da” toate propunerile, chiar dacă ele se băteau cap în cap.

Suspense-ul în ce priveşte scrutinul din mai va dura atâta vreme cât nu vom cunoaşte compoziţia listelor de candidaţi. Votul nu are cum să rezerve surprize. Şi nici campania electorală, când actuala putere va relua refrenul obsesional cu lupta pe viaţă şi pe moarta împotriva „regimului Băsescu”. România a devenit, după toate semnele, o ţară previzibilă din punct de vedere politic.