Azimuturile ideologice ale criticii (II)

Înainte de toate, critica înseamnă opţiune, atitudine, „orientare”. O spusese cu mult înainte Charles Baudelaire: „…critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi” (La ce-i bună critica?, 1946).

Pentru a se dovedi credibile, dreapta şi stânga îşi caută, fiecare, legitimitatea convenabilă. Sursele sunt, de regulă, filosofice, fortificate ulterior de „manifeste” programatice. Dreapta se revendică de la Nietzsche – profetul „Supraomului” şi al „voinţei de putere”. O „morală de sclavi”, credea acesta, ar fi substituit vechea morală – aristocratică, a „stăpânilor”. Prima este de esenţă resentimentară; permanentizarea neputinţei de a obţine ceva conduce la o inversare a valorilor („vulpea care nu poate ajunge la struguri spune că sunt prea acri”). Omul slab respinge forţa, succesul şi ierarhia ca valori, proclamând virtuţile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Revoluţia franceză a consfinţit tocmai triumful ideilor populare, democratice, antielitiste – contestate asiduu atât de tradiţionalişti, cât şi de exponenţii curentului liberal. În acelaşi spirit, avandarda futuristă a lui Marinetti face apologia maşinii, a vitezei şi a prafului de puşcă: „Noi vrem să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia febrilă, pasul alergător, saltul mortal, palma şi pumnul… Nu mai există frumuseţe decât în luptă… Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii -, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor…” (1909) Înfiinţat în 1918, Partidul Politic Futurist se va uni cu Partidul Fascist Italian al lui Mussolini, confirmându-şi astfel opţiunile extreme.

Flancul stângii – am văzut – se revendică de la Marx şi Lenin, acesta din urmă pregătind în cafenelele din Zűrich scenariile conspirative ale proximei Revoluţii Bolşevice. Tot atunci şi acolo se va înfiripa şi proiectul dadaist. Arta nu trebuie să servească nici la acumularea de bani, nici la „a-i gâdila” pe burghezi, nota Tristan Tzara în primul său Manifest Dada (1918). „Orice om trebuie să ţipe. Este de îndeplinit o mare lucrare negativă, distructivă. Să măturăm, să facem din nou curăţenie.” Nihilismul îşi găsea, astfel, adepţi în localurile frecventate de poeţi, artişti şi agitatori fascinaţi de spectrele utopice ale comunismului. După al Doilea Război Mondial, Theodor W. Adorno, unul din promotorii Şcolii de la Frankfurt şi ai „teoriei critice”, descria „arta radicală” drept una întunecată, „pe fond negru”, susţinută de urât şi de protest. În privinţa sensurilor artei, acesta găseşte o formulă de compromis: arta poate fi şi autonomă, centrată pe valori exclusiv estetice, dar şi „fapt social”, lăsându-se angajată în politici de schimbare.

Tot în intenţia de a-şi confecţiona un supliment de legitimitate, o parte a activismului contemporan se revendică, cu totul surprinzător, de la Martin Heidegger. Ce au înţeles apologeţii acţiunii din Sein und Zeit („Fiinţă şi timp”), cartea de căpătâi a germanului? Că acolo se vorbeşte în principal despre finitudinea vieţii umane şi insuficienţa de timp. Suntem, prin urmare, obligaţi să abandonăm contemplaţia pasivă, să ne grăbim, să trecem la fapte (Boris Groys). Ce fel de acţiune ar încuraja Heidegger? Una politică, propagandistă, de natură sindicalistă – cum s-ar crede? Mă tem că nu. Filosoful vorbeşte, într-adevăr, despre finitudine, despre temporalitate, despre deriva omului spre sferele tehnicii şi ale dominaţiei. Obsedat de putere şi de propria depăşire, el s-ar vrea „stâpân al fiinţei”, uitând să se mulţumească doar cu rolul de „pastor” (sau păstor) al acesteia. „Intervenţiile” omului sunt oportune dacă se traduc în termeni de „grijă” sau „nelinişte” pentru felul îşi asumă şi înţelege condiţia. „Îngrijorarea” se transformă în „îngrijire” de sine şi de ceilalţi. În acest context, rolul artei nu este să inflameze ori să agite spiritele, ci să dezvăluie, prin interpretări adecvate, adevărul camuflat în compoziţia operelor. Arta nu este agitaţie politicianistă; ea ar trebui gândită în termeni de „joc, simbol şi sărbătoare”, cum cerea şi H.G. Gadamer, discipol heideggerian, încrezător în „actualitatea frumosului”.

Ce înseamnă astăzi a fi „de stânga” sau „de dreapta”? „Un om de stânga bănuieşte tot ce poartă amprenta dominaţiei, a stăpânirii, a superiorităţii… De stânga sunt bătrânii, săracii, femeile, negrii, semiţii, inculţii, bolnavii, leneşii, respinşii, umiliţii, fără putere…, pe când la drepta găsim tiparul omului tânăr, avut, hetero, mascul, alb, arian, învăţat, sănătos, activ, acceptat, popular, recunoscut, agreat, favorizat de sistem (G.M. Tamás). Pentru că dreapta este complicea nedreptăţilor şi exploatării, o critică a poziţiilor hegemonice ar fi posibilă doar cu implicarea hotărâtă a stângii – cred, bineînţeles, intelectualii acesteia.

„Critica de direcţie” clamează tot mai zgomotos o retorică a parti-pris-ului necesar. Trebuie, neapărat, să-ţi exerciţi opţiunea. Să alegi, aşadar, între Marx şi Heidegger, între comunism şi capitalism, între colectivism şi neoliberalism, între Gherea şi Maiorescu, între Marga şi Patapievici, între Ponta şi Băsescu, între CriticAtac şi În linie dreaptă, adică să te aşezi – disciplinat şi fanatic – în spatele unora sau altora. Precipitate în propriul entuziasm, Noua Stângă şi Noua Dreaptă de la noi socot, fiecare, că deţin monopolul „orientării” optime, salvatoare, vrednice de urmat. O fi chiar aşa?

Nu sunt omul extremelor, nici al alierilor conjuncturale sau oportuniste; nu suport mersul în coloană, nici pasul de defilare. Nu admit, necondiţionat, să fiu de o parte sau de alta, ori să cânt în cor după o partitură prefabricată. Refuz uni-sensul, ca şi uni-forma. În locul fixităţii ideologice de nestrămutat, prefer opţiunile flexibile, selective, întemeiate pe discernământ. Pot spune ce cred, fără să mă îndatorez cuiva. Pot să şi greşesc. De ce? Pentru că mă ştiu liber.

Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”