Bătrânica şi tânărul Baudelaire

Un tuns mic.

Nu vă înţeleg.

Scurt, adică.

Acum înţeleg. Cât de scurt?

Trei centimetri.

La două degete deci?

La două… Ce noutăţi?

Ce noutăţi să fie, mai nimic. Doar că vine bătrânica aia de la Azil – şi asta în fiecare dimineaţă. La ora opt e aici. La spate, pierdut sau drept?

Pierdut.

Au adus-o aici nepoţii de la Bucureşti. Dar ce edu­caţie! Probabil că şi-a făcut studiile la un pension.

Doriţi şi un ras? Cum, nu vreţi ?! Poate că totuşi… Dar, nu insist, nu insist. Mă rog, dumneavoastră decideţi.  Dar să vă povestesc câte ceva despre bătrânică. Vă interesează? Nu vă plictisesc? Sigur că pierdut. Nu am uitat. Să ajustez şi perciunii? Astăzi, desigur, nu se mai poartă perciuni. Pe vremuri se purtau. O adevărată podoabă bărbătească. Mi-aş fi dorit să trăiesc pe vremea lui Franz Iosif. Dar n-a fost să fie. Puteam să fiu frizerul împăratului. I-aş fi ajustat în fiecare zi perciunii. Ce vremuri! Azi n-a mai rămas nici o spoială din gloria apusă! Dar fiindcă purtaţi favoriţi, să ştiţi că vă admir… Şi acum să revenim la bătrânică… Nouă­zeci şi şase de ani! Nu-i dai însă nici optzeci. Şi câte poezii ştie pe de rost! O adevărată enciclopedie. Şi cât de frumos le recită la clienţi! Stai şi o priveşti: e atâtica! Dacă ajunge cu capul până la chiuvetă. Micuţă, micuţă. De, vârsta, ce să-i faci. Dar ca o sfârlează. Şi cu un glăscior! Subţire, ca de copil. De Crăciun, merge cu uratul. Zici că-i privighetoare sau pupăză din Copou. Nepoţeii au adus-o din capitală şi au lăsat-o la Azil acum un an. În fiecare zi le scrie câteva rânduri şi de fiecare dată în altă limbă. Scrisorile le lasă în cutia poştală de lângă parc, apoi trece pe la noi. Tatăl ei, pe vremuri, a fost ambasador în Elveţia. Soţul ei ambasador în Olanda. Să vă tai un pic din perciuni? Atunci, măcar, vă rog să mă lăsaţi să vă ciupesc doi milimetri din mustaţă. Aşa, o idee. Atât. Şi ea însăşi a fost amba­sadoare în China sau cam aşa ceva. Povesteşte multe lucruri interesante despre Buda şi călugării budişti. Tot felul de temple, lotuşi şi ceaiul sorbit pe creştetul unui munte, în amurg. Pălării din pai de orez, cocori albaştri şi alte stampe. Mă rog, povesteşte multe de acolo. Ar fi bine să veniţi s-o înregistraţi. O adevărată carte vie, un dicţionar în pantofi de lac şi tălpi de plută. Câtă distincţie! Cât şarm. Ce memorie! De trei ori, din pricina neatenţiei, era s-o calce tramvaiul pe trecerea de pietoni. Şi citeşte, mereu citeşte. Eminescu, Puşkin şi Byron, Shakespeare, Dante, dar şi Brumaru… Brumaru e febleţea ei! Ştie Reparata pe de rost! N-are nevoie nici măcar de ochelari, ca să poată citi. De fiecare dată când vine aici are o carte sub braţ. Toate în franţuzeşte. Desigur, azi lumea e pe cale să abandoneze cu totul limba lui Voltaire. Bătrânica însă a rămas pe vechi. Ziua umblă pe străzi recitând versuri, iar seara stă cuminte în pat: cu un ochi se uită la televizor, la ştiri, cu celălalt compune poezii. Dar ce poezii, dom­nule, şi cum le recită, Doamne, cu ce glas! Îţi dau lacrimile, zău aşa. Noaptea, bătrânica n-are somn, stă pe întuneric cu ochii larg deschişi şi se uită pe fereastră. Luna-i suspendată, câinii latră în tufişuri. Frun­zele foşnesc în parc. Numai bine-ţi vine inspiraţia. Şiatunci versurile curg unul după altul. Fără nici un efort. La spate, aveţi aici o gaură. Ca un bănuţ. Asta să ştiţi că e de la stres. Ştiu asta de la domnul avocat. Aţi avut probabil probleme sentimentale. Nu, n-aţi avut?! Nu v-a părăsit iubita? Nici soţia?!  Atunci poate aveţi niscaiva probleme la slujbă? Cum, nici la slujba? Nu aveţi slujbă? Sunteţi liber profesionist? Adică liber cugetător?! Interesant, foarte interesant? Şi la ce cugetaţi? La nimic? Cum adică la nimic? La nimic nu se poate cugeta… Dumneavoastră, totuşi, cugetaţi! Ei, bravo, cugetaţi tot înainte… Că altfel, v-aţi întoarce înapoi… Deci, spuneţi că gaura nu e de la stres. Nici de la gânduri. Atunci de la ce? A apărut, aşa, din senin? V-aţi trezit într-o dimineaţa cu ea în cap. Ei, asta-i! Ce să spun?!  În fine, se mai întâmplă lucruri şi mai şi. Nu vreţi să spuneţi, nu insist. Fiecare cu-ale lui. Mai bine să vă mai povestesc câte ceva despre bătrânică. Într-o zi a venit plângând cu o revistă franţuzească de modă sub braţ şi ne-a rugat s-o tundem zero. Zicea că aşa e modern. Cică în Occident femeile, chiar şi cele în vârsta, umblă tunse chilug. Aşa-i moda. Am încercat s-o lămurim să renunţe. Bătrânica nici nu vroia să audă de aşa ceva. S-a aşezat cu fundul pe ciment în mijlocul frizeriei şi plângea ca un copil. Zadarnic îi ziceam că afară-i frig şi o să răcească. Lăsaţi ca nu răcesc eu: N-am răcit în Gulag, zicea, da-apoi aici. Să fi fost bătrânica deportată în Gulag? Tot ce e posibil. Deşi eu cred că Gulag-ul e rodul fanteziei ei. L-o fi citit cândva pe Soljeniţîn şi a rămas cu o fixaţie. Mă rog, totuşi, nouăzeci şi şase de ani, înţelegeţi? La vârsta aceasta începi să amesteci realitatea cu ficţiunea. Şi nu numai atât! În fine, bătrânica plângea şi se zvârcolea pe ciment ca un copil, dar exact ca uncopil. Până la urmă ne-am îndurat şi am tuns-o. Când a ieşit pe uşă, i se ridicau aburii de pe cap ca dintr-un coş de locomotivă. Din pricina frigului, desigur. După ce-am tuns-o, bătrânica tot a insistat să descifrez însemnul tatuat pe ţeasta ei. ”Vezi ochiul, vezi balanţa, vezi triunghiul? Vezi degetul diavolului îndreptat spre cer? Toate aceste însemne mi le-au făcut acolo”, spunea bătrânica răsucindu-şi ţeasta în oglindă. M-am uitat şi n-am văzut nimic. Am clătinat neîncrezător din cap. Gestul acesta a scos-o din sărite pe biata bătrânică. ”Ia uite unde stătea Toma necredinciosul!”, ţipă ea, sărind ca arsă de pe scaun. ”Să nu te văd!”, mai ţipă ea ieşind valvârtej pe uşă. Privind-o cum trece pe lângă vitrină, mi-am zis că gata, s-a terminat cu bunicuţa. Chiar îmi făceam mustrări de conştiinţă. Era un frig de crăpau pietrele, iar e cu ţeasta rasă… Sigur, mi-am spus, face pneumonie sau o să răcească la cerebel, şi s-a dus… A doua zi dimineaţă a venit înapoi. Nici urmă de răceală. Avea un glas de bariton, pardon, de soprană. Şi să vedeţi cum recita! Dumnezeule! Ne-a ţinut în poezii aproape până la prânz. N-o mai puteam opri. Zău aşa. Cică a compus în noaptea aceea treizeci de poezii şi le-a înregistrat pe casetă. De sărbători vine în fiecare an şi ne ură cu clopoţelul. Colindă cu uratul o jumătate de car­tier. Te ia cu fiori când te trezeşti cu ea la uşă şi începe să cânte. În sfârşit, am vrut să-i dăm nişte bani. A refuzat categoric. Săraca, aşa de singură şi atâta de bătrână! Te uitai la ea, o mână de om. N-are mai mult de un metru douăzeci. Şi pe zi ce trece, se împuţinează mereu. Dar cu cât se împuţinează, nu ştiu dacă asta-i expresia potrivită, devine tot mai lucidă. Iar poeziile sunt superbe. Ştiţi cum sunt poeţii în ziua de azi ?! Nu înţelegi nimic. Pe ea însă dacă o asculţi, simţi, că te pătrund fiorii. Ce imagini frumoase. Şi cât sentiment! Veniţi într-o dimineaţă, vă rog, s-o vedeţi. Fix la ora opt e aici. De ce zâmbiţi ? Să nu credeţi că versurile nu sunt moderne. Vă spun că sunt moderne şi nu numai pentru secolul ăsta, ci şi pentru cel viitor. Dacă aveţi un pic de răbdare, am să vă recit ceva. Ce am putut memora. Ascultaţi!

Se aşază scaunele-n frază/ din burlane curg şi ochelari./ înveşmântat în haine negre./ tu tot mai frumos şi tot mai tânăr îmi apari.// …În secolul vitezei, cu îngeri orbi/ ce-ngheaţă în formol….

Mai departe?

Mai departe am uitat. Păi nici Baudelaire nu scrie mai modern!

De unde îl cunoaşteţi pe Baudelaire? L-aţi citit cumva?!

Cum să nu-l cunosc? Îl ştiu aproape pe de rost. Îl aduce de două ori aici pe lună bătrânica, ca să-l oxi­genăm.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist