Biciul de Crăciun

„Bun, deci începem. Ham, ham, latră un câine. Intrăm noi. «Primiţi cu colinduʼ?» «Şi-am pornit să colindăm, Domn, Domn, să-nălţăm, ăăăăăăă, Când boierii nu-s acasă, Domn, Domn să-nălţăm…» Nu, am sărit, de la capăt. Bun, şi dacă ne întreabă ai cui suntem, zicem că ai luʼ nea Fănică.” După vreo 15 minute de repetiţii, ne înarmam cu o talangă de la oi şi cu doi clopoţei argintii şi recitam: „Câte mere în livezi/ Atâtea vite-n cirezi;/ Câta apă în izvoare/ Atâta lapte-n şiştare”. „Auzi, daʼ ce-nseamnă «şiştare»?”, o întrebam pe mătuşa noastră, care, fiind învăţătoare, trebuia să le ştie pe toate. Găsisem pluguşorul ăsta într-o culegere cu texte pentru şcolari. Simţeam că nu e cazul să reproducem şi ultima strofă, care pur şi simplu era din altă poveste: „De An Nou în prag, urăm Partidului drag un Mulţi Ani fierbinte, ca unui Părinte”. Poate, ne gândeam, doar dacă ajungem în partea cealaltă a satului, la preşedintele de CAP, la badituʼ ăla de Bărăganu, cum îi spunea prieteneşte bunicul. Dar şi acolo ştiam din experienţă că funcţionează mai bine recomandarea că suntem nepoţii luʼ nea Fănică.

Urma apoi partea cea mai dificilă, dar şi cea mai aşteptată: ieşeam în drum, să pocnim din bici. Greu, nu era treabă chiar pentru oricine. Urmăream cu aviditate şi apoi descompuneam mişcările celor mari, ale flăcăilor din sat, care aveau de toate: biciuri care mai de care mai acătării, din piele, din funie groasă cât braţul, împletită în mai multe culori, pe care le învârteau în drum, ca să nu strice grădiniţele oamenilor, de nu le vedeai. Şi vuve, aşa le spuneam, nişte putinele înfundate cu o piele de oaie, din care ieşea un smoc din păr de cal (de la coadă, să fie lung), care se ungea cu zeamă de varză sau cu moare şi, trecut prin mâini, scotea un sunet prelung, o tânguială ameninţătoare; buhaiuri, le-am identificat mai încolo. De atâta savanterie nu eram noi în stare, dar biciul am învăţat repede să-l confecţionam, pe măsura noastră, din ce găseam prin curte: cu o coadă scurtă de lemn, o parte din lanţ, alta din piele, iar la capăt cu un moţ din funie, răsfirată cu dichis, ca să pocnească. Îţi mai dădeai peste degete, ţi-l mai răsuceai în jurul trupului, te loveai peste picioare sau, dacă erai mai bleg, chiar peste faţă. Icneai, dar primeai durerea ca pe o garanţie că eşti pe drumul cel bun. Dar şi când prindeai mişcarea, te simţeai un erou. La început, trebuia să te învârţi cu el de vreo şase-şapte ori până îndrăzneai să-l smuceşti din înheietură, dar fără să izbeşti cu el ca prostuʼ, în pământ, ci doar să-l faci să muşte, din şfichi, ţărâna. Antrenamentele începeau din timpul verii şi continuau până iarna, când eram experţi. Biciul ăla a rămas până azi, în ceea ce mă privelte, fetişul sentimental favorit, legat de Crăciunul din copilărie.

În seara de Ajun, emoţiile erau cât casa. Porneam prin sat când cădea seara, dar nu luam gospodăriile la rând. La început, ne veghea bunica de la vreo 20 de metri distanţă, cât să ne dea impresia că ne descurcăm singuri. Mergeam doar la cunoscuţi, acolo unde socoteam că e o afacere. Dar, de fapt, ocoleam casele străine din cauza timidităţii bolnăvicioase (o mai am şi azi…). Într-un an, o băbuţă ne-a cerut să întindem mâna, să deschidem pumnul şi ne-a pus acolo câteva seminţe de floarea-soarelui. Crude şi mărunte; şrot, pentru cunoscători, foarte apreciat de găini. Dar ne-a primit în bătătură, ne-a ascultat cântând, ceea ce era foarte important. Mulţi îşi încuiau porţile şi îşi slobozeau dulăii. Zgârciobii, spuneam noi, dar era vorba, de fapt, de cei săraci. Oricum, colindând şi mergând cu pluguşorul, făceam o ierarhie a oamenilor din sat. Atunci îşi dădea fiecare arama pe faţă. Trăiam cu senzaţia că e un moment magic şi că doar atunci se arată omul aşa cum este el de fapt, mai darnic sau mai strâns la pungă, doritor de vorbă sau urâcios. Ţaţa Despina sau tanti Lenuţa nu erau aceleaşi cu cele pe care le cunoaşteam noi bine, din civilie, de la câmp. Aveau mânecile suflecate, îşi ştergeau mâinile pe şorţ şi miroseau a cozonac.

Întorşi acasă, făceam monetarul (ni se părea o mare ispravă, indiferent cât am fi adăugat; oricum, grosul se aduna de acasă) şi aşteptam grupurile de băieţi mari, care colindau până la miezul nopţii sau, în ziua de Anul Nou o luau de dimineaţa, cu un plug împodobit cu brad, cu cai, cu alai mare şi gălăgios. Trebuia să le dai nu numai bani, ci şi de băut, ca să te bucuri de spectacol. Într-un an, ne-au înspăimântat vecinii noştri, pe care nu i-am recunoscut decât cu greu, care au venit mascaţi, unşi pe faţă cu negreală de la sobe şi înfăşuraţi în trenţe. Erau de loc din Moldova, care, pentru un ţăran venit înainte de război pentru pământ în Dobrogea, părea la capătul lumii, aşa cum tot la capătul lumii erau şi Drăgăşanii din care pornise şi prin care era imposibil să se mai dea vreodată.

Moş Crăciun? L-am văzut o singură dată şi am observat că îi ieşea de sub pantaloni marginea unui trening verde, foarte asemănător cu al tatei. De regulă ne lăsa darurile sub brad şi noi, cu ochii cât cepele, recitam şi cântam de zor, în timp ce ne uitam cu atâta încordare la întunericul de dincolo de fereastră, încât chiar aveam impresia că l-am zărit. Dar oare de ce nu îl lătra Ursan, căruia nu îi scăpa nimic? Treburi încurcate… Mai exista un Moş Gerilă, de la sindicat, de la partid, de pe-acolo, care ne trimitea, o dată pe an, portocale şi banane verzi, care ne lăsau gura pungă dacă nu aveam răbdare să le aşteptăm să se coacă, învelite în ziare, pe şifonier. Dar chiar ne bucuram! Mai mult, am impresia, decât se bucură copiii noştri azi, care au parte de o armată de Moşi Crăciun, fiecare dintre ei mai generos decât stafia copilăriei noastre. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi