Blestemul

În fine, la scurt timp după incendiul izbucnit nitam-nisam pe scenă, un maşinist ce participase la ultima repetiţie se sinucise, iar un altul îşi sclinti laba piciorului şi acum umbla şontâc-şontâc pe coridor, trăgând o conservă legată cu o sfoară după el. Văzând că în trupă domneşte o stare de surescitare vecină cu isteria şi că lucrurile îi scapă de sub control, directorul făcu petiţii peste petiţii la organele abilitate, reuşind, în cele din urmă, să obţină aprobarea şi fondurile necesare, pentru ca imobilul teatrului de operă să intre în reparaţii capitale. Într-adevăr, guvernul deblocase nişte fonduri, grăbind lucrările, apoi, tot acelaşi guvern, intrând în recesiune, retrase fondurile şi lucrările abia începute se opriră. Înconjurat pe-afară cu schele, imobilul semăna cu un paralitic, bandajat din cap până-n picioare şi pus în cărucior… Pe dinăuntru, din pricina tencuielilor căzute şi a tapetului decojit, teatrul aducea cu un bolnav cuprins de lepră… Pereţii au început să crape peste tot… Betoanele ce fuseseră turnate pentru a consolida vechea temelie începură să se scufunde şi ele în pământ. Imobilul se dezechilibră. Acoperişul lunecă într-o parte. Scena pe care juca trupa se scoroji, crăpând în multe locuri, iar cabinele actorilor fură cuprinse de igrasie. Un miros stătut bântuia acum coridoarele de la demisol, urcând până la etajul unde se afla contabilitatea teatrului. Interpreţii veneau din când în când în sala de spectacole şi plângeau, amintindu-şi de perioada lor de glorie. Teatrul se transformă într-o ruină, şi trupa decăzu… Iar sufleorul, din pricina stresului, prinse patima beţiei. Cu toată strădania medicilor şi a cohortei de terapeuţi ce l-au investigat la insistenţele doamnei Ignes, Almossino a rămas paralizat. Imobilizat în căruciorul său de invalid comandat din Italia, Almossino nu şi-a trădat vocaţia şi a rămas fidel operei ce l-a făcut celebru şi, în nopţile cu lună plină, gesticulând larg cu braţele scheletice, intona, cu un glas neaşteptat de puternic pentru statura sa, întinsa arie a vrăjitoarelor din Macbeth. Îşi putea schimba fără dificultate vocea trecând de la bariton, la bas şi la soprană, conferind fiecărui personaj interpretat o particularitate aparte. Interpreta toate rolurile din spectacol, cu excepţia celui ce l-a consacrat. Blestemul shakespearean l-a urmărit însă şi după moarte. Se şoptea că nici duhul lui Almossino nu şi-ar fi găsit odihna în mormânt şi că el ar fi continuat să-şi manifeste la diverse intervale de timp prezenţa, apărând în miez de noapte, în chip de spectru, sub balconaşul iubitei sale soţii, ciucit în căruciorul său, intonând, cu o faţă nesfârşit de tristă şi braţele încărcate de flori, câte o arie din Macbeth.

„La prima vedere, toate acestea par aberaţii”, se aplecă spre mine, vorbind în şoaptă, Adrian. Faţa lui imensă, bronzată, cu buzele cărnoase, strălucea ca o tipsie de aramă la lumina lunii, în timp ce ochii săi de culoarea peruzelei, neaşteptat de mobili, abordau un zâmbet zeflemitor, malefic, specific oamenilor satisfăcuţi de propria lor persoană. Am clătinat din cap ambiguu. Nu simţeam nevoia să-l contrazic. Dar nici să-i dau dreptate.

„Da, zise el, par aberaţii. Dar dacă luăm în calcul teoria materiei întunecate şi a energiei pe care o degajă ea, atunci lucrurile pot fi privite şi din această perspectivă. După cum ştii, această materie, impalpabilă pentru simţurile noastre, reprezintă 95% din tot ce se află-n univers… Doar 4% din materie îşi face simţită prezenţa… Restul poate fi receptată prin absenţă…”

„Mai rămâne un procent… Ce faci cu el?”

 „Îl putem pune la capitolul de pierderi sau erori…”

 „Ce fel de erori?”, l-am întrebat în şoaptă, mimând un ton conspirativ.

„Erori de ordin divin”, a replicat, abordând acelaşi zâmbet enervant maestrul de ceremonii…

 „Prin urmare baritonul….”

N-am reuşit să-mi duc gândul până la capăt. Cu buzele lipite de urechea mea, pe un ton insidios, Adrian turuie precipitat, transpirând din abundenţă:

 „Da, spectrul baritonului Alpassino se înalţă ca un fir de fum din această nişă, străbătând în câteva clipe distanţa ce separă lumea aceasta de lumea de apoi. El îşi ia din zbor toată recuzita, începând cu vioara şi terminând cu căruciorul în care a stat imobilizat şi se prezintă sub balcon… E drept că nici doamna Ignes, care în tinereţile ei făcea furore, câteodată mai face şi acum, îţi dau un sfat: dacă te îmbeţi fereşte-te de ea, când simţurile-s amorţite şi imaginaţia avântată, îţi poate veni de hac, cum să-ţi spun, nu stă, în acest timp, cu mâinile în sân. Ci îşi tot răsfiră cărţile pe aşternut. Iar când simte că a sosit clipa fulminantă, ungându-şi sânii cu o vaselină ce conţine fosfor, se înfăţişează în balcon… Priveliştea nu e dintre cele mai grozave. Sânii curg peste peisaj, având ceva din consistenţa ceasurilor lui Dali. Gândindu-te la ei, te apucă tremuratul. Dar, vezi, baritonul Almossino a fost plămădit dintr-o altă substanţă. Pesemne, tot ce pentru noi apare urât, dezagreabil, pentru el constituie modelul ideal. Eternitatea îşi are legile şi standardul ei de frumuseţe. Sau, cine ştie, poate că el s-a obişnuit atât de mult să stea în preajma ei şi să-i contemple trupul, încât simte nevoia să se desfete şi acum. În ce mă priveşte, spuse Adrian, eu am alte concepţii şi despre viaţa aceasta şi despre viaţa de apoi. Retina trebuie protejată. Dacă s-a imprimat ceva greşit pe ea, spală-te pe mâini. Ce rost are să cari după tine atâtea bruiaje dincolo de mormânt?! Vezi aici în fiecare zi acelaşi trup, aceleaşi şolduri, aceiaşi sâni. Le-ai pipăit, le-ai mângâiat, de mii, răsmii de ori. Nu-ţi ajunge?! Ce rost are să repeţi gesturile astea la infinit?! Să revii pentru ce?! Ca să vezi că sânii ce străluceau cândva ca nişte cupe, azi s-au transformat în cârpe de şters vase… Cărnurile curg şi totuşi tu continui să vii şi să asişti la acest spectacol ce se degradează în fiecare clipă… Pentru ce? Oare acolo nu găseşti nimic mai bun? Nu cumva moartea îţi accentuează anumite tare sufleteşti?! Dacă ai fost sadic, devii şi mai sadic, dacă ai fost masochist, devii şi mai masochist… Şi atunci, mă întreb, la ce foloseşte purgatoriul?! Nu cumva el serveşte pentru retuşarea viciilor? Îngroşând liniile, începi să vezi mai bine tarele de caracter. Conştientizându-le, te debarasezi de ele. Metoda cea mai bună e supradoza… Se produce suprasaturaţia. Înţelegi? Omul, amintirea lui, în fine, umbra ce bântuie de dincolo de mormânt marşează pe anumite gesturi. Le repetă la nesfârşit. Tot repetându-le, se transformă într-un fel de păpuşă mecanică, într-un fel de mecanism ce funcţionează pe baza vechilor deprinderi. La un moment dat însă, prin supradozare, se produce declinul şi toată această încrengătură se spulberă ca o mimoză în vânt…. Almossino e un caz special de obsesie şi disperare. E atât de dependent de existenţa doamnei Ignes, încât, chiar dincolo de existenţă, continuă să fie legat de ea… Corpul posedă inteligenţă la nivelul celular. Fiecare celulă e îmbibată de spirit. Celule mor, dar imaginile rămân. Asemenea unui roi de albine, migrează dintr-un loc în altul, căutându-şi un vremelnic adăpost. Almossino s-a obişnuit cu drumul. El e atras de trupul distinsei doamne Ignes, îl simte oriunde s-ar afla. Nu m-ar mira, încheie el ridicând paharul la lumina lunii, ca într-o seară, să apară aici, pe terasă, şi să ceară un spriţ…”

Deşi eram obişnuit cu modul de-a glumi al maestrlui nostru de ceremonii, mă luă cu frigul. Nu ştiu cum arăta în realitate răposatul soţ al doamnei Ignes, mi l-am închipuit pe Almossino înaintând spre noi, într-un cărucior sofisticat, pentru a ne povesti câte ceva despre enigmele materiei întunecate ce umple universul, despre care pomenise maestrul nostru de ceremonii. În mintea mea, imaginea lui s-a suprapus cu cea a celebrului profesor Stephen Hawking, stând în căruciorul său de invalid, strângând la piept un buchet de găuri negre. Găurile palpitau în întuneric răspândind în jur un miros puternic de pucioasă. Simţindu-mă oarecum culpabil pentru imaginaţia mea bolnăvicioasă, am aruncat o privire spre masa vecină. Doamna Ignes stătea la locul ei, bându-şi liniştit cafeaua, în timp ce căţeaua Luna lingea agale frişca scursă într-o farfurioară. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist