Boli cronice

Noua clasă politică ivită după 1989 – şi nu numai membrii ei – a dat semne de afecţiuni grave de-a lungul scurtei sale istorii. Cel mai probabil, cauzele sunt de natură genetică, pentru că şi în Moldova de peste Prut se remarcă simptome asemănătoare, în acelaşi interval de timp.

Prima dintre bolile care îi macină pe unii actori ai scenei politice, la fel ca şi pe membrii protipendadei cu dare de mână din jurul lor, a început să facă victime în penitenciare. La sfârşitul anilor ’90, când, la presiunea străzii şi a opiniei publice, a început să cadă câte un cap, o molimă necunoscută a prins a-i chinui pe cei deja ajunşi în puşcărie. Care cum intra după gratii se îmbolnăvea subit şi grav şi trebuia să fie eliberat ca să-şi trăiască ultimele nenumărate zile în libertate. Administraţia Penitenciarelor a găsit un singur remediu: şi-a construit propriul spital. Dar s-a dovedit că, chiar şi acolo, cumplita molimă continuă să îi afecteze pe infractorii cu greutate. Adrian Năstase este ultimul exemplu de acest fel, fostul premier evitând să-şi trateze zgârietura de la gât acolo. El a fost convins cu greu de procurori să plece din braţele doctorilor şi asistentelor dintr-un spital public. Astăzi, omul e teafăr şi bine mersi. Şi liber.

Între timp, legile s-au mai înmuiat. Nu într-atât precum ar fi vrut inocenţii din Parlament, dar mult prea mult faţă de cât ar fi trebuit. Îngăduinţa faţă de infractori este una dintre valorile europene şi, ca atare, legislaţia este aliniată cu drag şi entuziasm la cea a spaţiului comunitar chiar de către deţinătorii pâinii şi cuţitului. Doar că ea se potriveşte cu tendinţele genetice pomenite mai sus ca şaua pe vacă. Aşa se face că, în ciuda pedepselor scurte prevăzute în noul Cod penal, unele dosare abia se târâie prin parchete şi, dacă mai apucă, prin instanţe. Cele mai multe debutează cu arestări spectaculoase, a căror menire nu este clară din moment ce marea majoritate a chiriaşilor „beciului domnesc” scapă înapoi afară după câteva luni. Apoi începe cursa infernală spre termenul de prescriere. Unele procese se precipită chiar înainte de finish – cum a păţit Dan Voiculescu – altele, foarte puţine, reuşesc să treacă cu succes linia de demarcaţie dintre penal şi libertate. Peste toate, mai rămâne problema recuperării prejudiciilor, care nu prea se întâmplă. Astfel, zeciuiala instituită de baronii locali rămâne profitabilă indiferent cât de mare e riscul de puşcărie.

Mai sunt şi alte boli fără leac. În lumea politică, una de care suferă toţi e memoria scurtă. Atunci când candidatul la o funcţie oarecare promite ceva, imediat ce este ales el uită. Ieşenii îşi aduc aminte cum au fost duşi cu preşul în 2004, când liberalul Fenechiu le-a promis autostradă, iar social-democratul Nichita un transport urban civilizat (rezumat la prima şi singura etapă, cea a achiziţionării cu scandal de autobuze ucrainene Maz). În 2008 şi în 2012, momeala autostrăzii a rezistat, dar trebuie să recunoaştem că măcar ne-am ales cu aeroportul. De transport urban de călători în condiţii civilizate nici nu poate fi vorba.

O altă epidemie este cameleonismul. Doar dinozaurii din Parlament, cei care au îmbrăţişat meseria de ales şi au acumulat cel puţin 5 mandate, au rămas cât de cât fideli formaţiunii politice care i-a făcut celebri fără cine ştie efort şi realizări. Pentru că nu mai au ce pierde. Ba dimpotrivă: au ajuns să-i jignească pe români, cerându-le în batjocură Parlamentul numai pentru ei. De parcă până acum ar fi fost folosit în interesul naţiunii.

Acestea sunt cele mai răspândite boli ale celor de la vârful puterii. Din păcate, ele îi afectează pe românii care contează doar ca medii statistice. Tot din păcate, molimele au devenit cronice. Justiţia mai resuscitează din când în când societatea, dar mai este nevoie de transfuzii de la Fisc (care abia a început să mai mişte) şi mai ales de un tratament ferm din partea românilor, şi nu doar din 4 în 4 ani. Avem reţeta care trebuie? Eventual putem aştepta rezultatele testelor efectuate în aceste zile la Chişinău pe subiecţi umani oligarhi, pentru un diagnostic mai precis şi o terapie de şoc.