Bruioane (VI)

I. Stânga şi PSD-ul

În ultima vreme, constat că tot mai mulţi membri sau simpatizanţi ai Partidului Social Democrat afirmă că PSD ar fi un partid de stânga. Mărturisesc că nu reuşesc în niciun fel să înţeleg afirmaţia asta.

Cu certitudine, PSD nu este un partid al stângii progresiste. De la înfiinţarea sa ca partid în februarie 1990 şi până azi, PSD nu a militat niciodată pentru mai multă democraţie directă şi participativă, pentru combaterea inegalităţilor sociale, pentru drepturile femeilor, ale persoanelor LGBT, ale minorităţilor etnice, ale persoanelor cu dizabilităţi şamd, pentru laicizarea statului şi separarea lui de Biserică, pentru condamnarea antisemitismului, a rasismului şi xenofobiei, pentru revizuirea mitologiilor naţionaliste care la noi sunt tratate ca adevăruri istorice – pe scurt, pentru o societate incluzivă, tolerantă, raţională şi deschisă.

Niciodată. Nici măcar o singură dată, din februarie 1990 şi până azi. Dimpotrivă, în foarte multe cazuri PSD s-a aflat în fruntea opoziţiei faţă de orice măsură sau atitudine progresistă.

Poate că, atunci, PSD ar fi un partid al stângii socialiste clasice. Dar nici afirmaţia asta nu se susţine. Mulţi lideri PSD au etalat şi etalează cu ostentaţie o opulenţă imposibil de justificat în termeni legali (şi morali). PSD este campionul privatizărilor în România, şi nu a militat niciodată pentru sindicalizarea întreprinderilor, pentru (re)naţionalizarea unor domenii economice (bunăoară pentru remunicipalizarea utilităţilor publice), pentru industrializare sau pentru dezvoltarea sectorului cooperatist.

Şi atunci, în ce sens am putea spune despre PSD că este un partid de stânga? Atât cât îmi pot da seama, membrii şi simpatizanţii PSD care susţin că partidul lor ar fi unul de stânga recurg la un soi de gândire magică: la credinţa că dacă spui că un partid e de stânga lumea chiar o să te creadă.

II. „Schimbarea clasei politice”

O să repet până obosesc (şi în chestiunea asta, vă asigur, obosesc foarte greu): „schimbarea clasei politice” e o prostie monumentală dacă prin ea se înţelege schimbarea „oamenilor vechi” cu „oameni noi”.

Dacă e să fie o chestie serioasă, schimbarea clasei politice ar trebui să însemne schimbarea regulilor de interacţiune din interiorul unui partid – şi a regulilor de interacţiune dintre partid şi cetăţenii obişnuiţi.

Pentru că regulile de funcţionare a unei organizaţii sunt şi reguli de selecţie a membrilor organizaţiei. Dacă aduci oameni noi pe acelaşi sistem vechi de reguli, vei obţine aceleaşi rezultate pe care le obţineai şi cu oamenii vechi. Dacă însă schimbi regulile, oamenii se vor auto-selecta în conformitate cu ele, adică vor intra şi vor avansa în organizaţie cei care stăpânesc cel mai bine noile reguli – fără să fie nevoie de vreo cenzură iniţială de tipul „dacă ai făcut politică până acum, nu ai voie la noi în partid”.

Prin urmare, un partid nou, o mişcare nouă şamd nu înseamnă un partid cu oameni virgini dpdv politic, ci un partid cu reguli noi, diferite de ale celorlalte partide. Din punctul ăsta de vedere, M10 sau USB sunt partide la fel de vechi ca PSD sau PNL, fiindcă sunt construite exact la fel.

Un partid cu adevărat nou ar fi unul care:

– îşi selectează liderii prin alegeri deschise, la care au drept de vot nu doar toţi membrii partidului, ci şi cetăţenii care nu sunt membri de partid;

– îşi selectează candidaţii la funcţiile publice tot prin alegeri deschise;

– îşi stabileşte modul în care cheltuie banii prin bugetare participativă;

– are cotă de gen pentru a proteja egalitatea în drepturi dintre bărbaţi şi femei;

– recunoaşte tuturor membrilor săi dreptul la referendum intern şi dreptul la echivalentul iniţiativei cetăţeneşti;

– are prevăzute mecanisme neutre, transparente şi accesibile de democraţie deliberativă, atât în interiorul partidului, cât şi în relaţia cu ceilalţi cetăţeni;

– îşi elaborează propunerile de politici publice şi priorităţile strategice prin mecanisme de tip wiki-guvernare;

– are un cod de etică care chiar reflectă principiile şi valorile partidului – şi o comisie de etică independentă, plus un sistem transparent şi neutru de judecare a prezumtivelor abateri, cu asigurarea tuturor drepturilor celui acuzat;

– recunoaşte atât membrilor săi, cât şi cetăţenilor români în general, toate drepturile înscrise în Cartele, Convenţiile şi Tratatele internaţionale ratificate de România, fiindcă ele fac deja parte din dreptul intern şi în consecinţă trebuie respectate şi promovate ca atare; în plus, urmăreşte jurisprudenţa CEDO cu privire la respectivele drepturi.

Închipuiţi-vă un partid construit şi organizat după regulile astea. Nu-i aşa că abia ăsta ar fi un partid cu adevărat nou?

Sorin Cucerai este traducător şi publicist