Bucolică cu mere, pere şi-o văcuţă

Apoi au plecat saşii-n Germania, românii tineri din sat – la Sibiu, iar grădinile Amnaşului (la fel ca-n multe alte sate din România, nu doar din Ardeal) au început să reprezinte o problemă pentru proprietarii vechi plecaţi ori rămaşi şi cei noi deopotrivă, câtă vreme evoluţia economiei a dus creşterea de bovine ori ovine în derizoriu: pur şi simplu nu mai merită să ţii o vacă (bivoliţele au dispărut la sfârşitul secolului trecut), iar în sat foarte puţini mai au una (şi o mână de oameni mai multe). Şi, deci, nu (mai) e nevoie nici de iarba din grădini. Deja am auzit de cazuri în care nu doar că nu (mai) poţi să-ţi vinzi iarba din grădină, nu ţi-o ia nimeni nici gratis – trebuie să plăteşti pe cineva ca să ţi-o cosească şi să te scape de ea!

Până acum câţiva ani, am avut noroc de nişte noi vecini (moţi ce s-au mutat de prin Apuseni la Amnaş!) care aveau două vaci, apoi doar una, dar oricum aveau nevoie de iarbă. Apoi, bătrâni fiind, n-au mai ţinut nici ei o vacă. Iar am avut noroc: desfiinţându-se ciurda satului (prea puţine vaci fiind, devenise prea scump să tocmeşti un ciurdar), vecinii din susul casei m-au întrebat dacă pot pune vaca lor să pască în grădină. Am căzut la învoială, iar de trei ani grădina-i împărţită în patru parcele împrejmuite în principal cu o sârmă legată la curent electric (cât să te pişte zdravăn dacă o atinge vaca – sau omul…). Sigur, nu mai e chiar plăcut să te plimbi prin grădină, să aduni nişte mere sau pere, dar măcar am scăpat de problema ierbii.

Luna aceasta am stat la Amnaş aproape trei săptămâni, amânându-mi plecarea înapoi la Iaşi graţie faptului că doi peri bătrâni şi un măr şi mai bătrân (care anul trecut n-au prea avut fructe) rodiseră binişor. Şi mi-am zis: hm, e păcat de poamele astea, la anul, aceşti pomi mai mult ca sigur nu vor mai rodi atât de bine (există această ciclicitate aproximativă de rodire din 2 în 2 ani), ce-ar fi să le strâng şi să fac la toamnă nişte pălincă de pere!

Întâi am adunat de pe jos în decursul a câteva zile, în ritmul în care cădeau din pom, găleţi bune cu un soi de pere pe care noi îl numim coadă strâmbă (sunt mai degrabă mici şi lunguieţe). Apoi au început să cadă şi celelalte, numele cărora nu l-am ştiut niciodată, dar l-am aflat anul acesta de la o fostă colegă de generală şi de liceu: pere Jacobi, mici şi foarte aromate şi zemoase. Numai că…

Vaca. Văcuţă de doar doi ani, cât aveam să aflu că are chiar în ziua plecării, avea să-mi facă o concurenţă complet inegală (ca să nu zic: neloială)!

Cum în iulie şi-n august a plouat relativ puţin, iar canicula s-a instalat ca la ea acasă şi-n Ardeal, iarbă nu prea mai era prin grădină, iar vecinul a deschis parcelele, astfel încât vaca cea tânără să poată umbla dintr-un capăt până-n celălalt al grădinii (până pe marginea râpei, pe râpă cosind eu iarba – pur şi simplu ca să fie cosită).

Pe vremuri, fie seara, fie dimineaţa, luai o corfă sau o găleată şi făceai turul pomilor cu mere, pere şi/ sau prune – aproape totul pentru pălincă, excepţie făcând fructele mai faine, de mâncat. Acum, ori de câte ori mergeam să adun merele şi perele de pe jos, ce găseam? Câte-un măr şi-o pară rătăcite sub un smoc de iarbă rea (adică d-aia ce nu-i place văcuţei) ori nimerite într-o balegă. Căci vita asta tânără ce-mi făcea? Se mai şi bălega cu precădere sub pomii cu roade!

Iniţial mi-am zis că, gata, de-acum mă scol dis de dimineaţă, să prind măcar fructele căzute peste noapte. Canci! Văcuţa-şi făcuse deja turul de control şi de halit bunătate de mere şi pere! Pentru că nu era dusă-n grajd decât seara şi dimineaţa ca să sugă viţelul, în rest îşi petrecea nu doar zilele, ci şi nopţile-n grădină! Anul trecut, mă-sa mai mânca şi ea câte-un măr sau o pară, dar nu rădea tot – a fost sacrificată, aveam să aflu tot în ziua plecării, la venerabila vârstă de 20 de ani, deci îmi mai cruţa din poamele căzute şi pe motiv de dantură proastă.

Astfel stând lucrurile, m-am suit într-o zi în păr, l-am scuturat bine şi-am adunat perele căzute. Am mai luat şi-un par mai lung şi-am dat jos şi din perele ce nu căzuseră. Merele de vară Gravensteiner, la fel, le-am scuturat şi le-am dat jos cu parul şi am făcut gem din ele.

Apoi, mai avem un păr în spatele şurii. Cu pere Williams. Pe care le-am cules toate cu mâna. Câteva erau gata coapte-n pom (ele trebuie culese în prag de pârg şi ţinute două-trei-patru zile-n fân – cum făcea bunica pe vremuri – ori la întuneric, abia apoi îs realmente gustoase şi zemoase, nu făinoase), alea le-am pus într-o găleata agăţată de-o creangă. Nu ştiu ce-am făcut de-a rămas găleata nesupravegheată – şi văcuţa s-a înfiinţat numaidecât lângă ea, încercând s-o dea jos şi rupând şi-o creangă cu ocazia asta. Am gonit-o, dar nu s-a dat dusă departe. Am mai gonit-o câţiva metri. Mamă, ce s-a enervat vita asta insolentă! A-nceput să dea drumul la o rafală de mugete de ziceai c-am gonit-o de lângă viţelul ei, nu de lângă o găleată cu câteva pere!

În fine, când am ieşit în ziua plecării cu bagajul în faţa casei, am mai stat preţ de-o ţigară în aşteptarea unei maşini de ocazie. A ieşit şi vecina. Şi am mai aflat niscaiva detalii demne de-un scenariu de scurt metraj rustic românesc: în toamna anului trecut, au dat juninca (văcuţa de azi) la un cioban care avea şi el ceva vite. Printre ele, şi-un tăuraş. Nimeni nu s-a gândit că se poate-ntâmpla ceva. Dar ce să vezi: tăuraşul cel minor şi el a montat-o pe juninca vecinilor! Mai ceva ca-n ştirile alea cu fata de 12-13 ani rămasă gravidă…

A doua zi, ce credeţi c-am găsit în drum spre Lidl? O văcuţă. De jucărie, ce-i drept – dar ce coincidenţă, nu? Sau nu…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist