Călătorind cu Dragoş Pătraşcu, după 30 de ani

Dată fiind vizibilitatea sa în spaţiul public şi frecvenţa cu care participă la evenimente, n-am fi spus că s-au scurs tocmai trei decenii de la precedenta expoziţie asumată cu titlu personal. Nu face parte din categoria artiştilor leneşi, nici din tagma celor neglijenţi cu propria carieră. Dimpotrivă. Lucrează mult, expune selectiv, premeditându-şi scrupulos apariţiile. Mereu preocupat de administrarea următorului proiect, lasă de fiecare dată impresia implicării şi mobilizării totale. Dinamic şi polivalent, experimentează îndrăzneţ abilităţi relativ eterogene. Este şi profesor, şi artist, şi curator, şi promotor. Este, uneori, şi propriul critic. Se eschivează retoricii de vernisaj, preferând să se exprime fără intermediari. Emfaza oratorică este substituită astfel de textul lămuritor, autoreferenţial, la „obiect”. Orgoliu exagerat? Sau, mai curând, simplu exerciţiu de sinceritate? 

Cam în felul acesta l-am văzut zilele trecute, la vernisajul Călătoriei sale ieşene: aşezat în faţa unei instalaţii de mari dimensiuni, alăturând instrumente muzicale – toate vopsite în negru, mixate, „hibridate” în forme imprevizibile. Cum ar putea fi „citit” background-ul nocturn al orchestrei silenţioase? Ca o metaforă a unei lumi uniforme, monotone, resimţită opresiv. Într-o lume ostilă, identităţile sunt şterse, absorbite de anonimat. Doar curajoşii caută să se sustragă, pentru a-şi profila diferenţa. Tradusă în termeni vizuali, neobişnuita lecţie de viaţă este dublată de sugestii vizând condiţia artistului în vremuri deloc prietenoase. Dacă doreşte să răzbată, acesta trebuie să se detaşeze de mulţime, să refuze stereotipurile şi cântatul în cor. Trebuie, altfel spus, să ajungă „solist”, voce distinctă, autentică, lesne de recunoscut.

Cred că aici s-ar cuveni căutat sensul Călătoriei descrise în cele trei galerii ieşene („Cupola”, „Th.Pallady”, „N.Tonitza”). Conceput în maniera unei „antologii” de imagini, voiajul lui Dragoş Pătraşcu este retrospectiv, confesiv şi paideic în egală măsură, ilustrând „popasurile” decisive ale evoluţiei sale artistice. Itinerariul subiectiv propus de autor aduce în atenţie, printre altele, fronda şi radicalismul debutantului, obsesia originalităţii imediate, contaminările şi influenţele de netăgăduit, ispita modelor occidentale, voluptatea cuceririlor şi, deopotrivă, a renunţărilor. Temele şi stilurile exersate sunt pomenite în cadenţa „descoperirilor” succesive. Mărturie stau Autoportretele din anii studenţiei, primele compoziţii hiperrealiste, gravurile şi desenele din ciclurile Melancolia istoriei, De la fereastra mea şi Note despre linie. 

Pe un alt palier, Călătoria lui Dragoş Pătraşcu descrie treptele maturizării propriului vocabular. Ea începe cu punctul, reperul absolut, se continuă cu linia – când subţire şi delicată, când îngroşată şi contorsionată -, pentru ca, ulterior, formele să capete culoare, relief şi volum. Artistul explorează latenţele infinite ale plasticităţii, trecând cu uşurinţă de la simplul desen, la gravură; de la grafică şi colaj fotografic, la „imaginea-text”; de la pictura „tactilă”, la tablourile cu obiecte şi la instalaţiile complexe, tridimensionale. Genurile sunt abil combinate, astfel încât să contrazică atât rutina exclusivei specializări, cât şi utopia limbajului pur. 

Calitatea de grafician, atribuită îndeobşte ieşeanului, este oarecum nedreaptă şi restrictivă. Lucrările din ultima perioadă ni-l arată deschis unor neaşteptate „schimbări la faţă”. Departe de a se fi domolit, verva inventivităţii pare potenţată odată cu fiecare nou experiment. Mobilitatea compoziţională, flexibilitatea stilistică, „spiritul de fineţe” al execuţiilor, subtilitatea administrării proiectelor îl menţin, fără doar şi poate, în atenţia publicului avizat, dar şi în elita artiştilor români contemporani.       

Chiar dacă privilegiază forma şi imprevizibila euristică a acesteia, Dragoş Pătraşcu nu refuză pariul întâlnirii cu ideea, doar că o disimulează în veşminte alegorice, simbolice şi aluzive. Astfel interpretat, mesajul iniţiatic al Călătoriei transpare cu evidenţă. Este nu o rătăcire haotică prin labirintica „lume a artei”, ci un periplu vizual autobiografic, un „pelerinaj” în sens centripet, circumvolutiv, spre sine. Unul lung, istovitor, dar exemplar şi cu totul onorant.