Caş

E vremea caşului. Aşa cum spune Biblia că trebuie să fie o vreme pentru toate, pentru născut, pentru murit, pentru plantare, pentru recoltare, tot aşa a venit şi vremea pentru caş. Oile şi vacile au acum lapte din plin, ciobanii şi cawboy-ii mulg la greu zi şi noapte. Ţin minte că am fost odată în vizită la o stână şi săracii ciobani, aveau mâinile încleştate şi când dormeau de atâta tras de ţâţele oilor. Nu mai puteau ţine degetele drepte. Mai ales că oile au ţâţele mici şi migăloase, perfecte pentru un tip cu răbdare ca să o ia razna.

Toţi gospodarii cu simţ de răspundere fac înţelegeri cu oieri sau intermediari ca să cumpere caş să pună la congelator pentru iarnă. Unii cumpără cu zecile de kilograme, îl taie felii, îl sărează şi îl congelează. La iarnă o să fie numai bun cu mămăligă şi ceapă.

Acuş e şi vremea pepenilor când toţi o să avem cel puţin un mastodont verde în portbagaj, iar în fiecare loc cu iarbă verde vei găsi coji uscate şi seminţe. Apoi vine vremea roşiilor şi ardeilor când peste tot unde mergi vezi saci de roşii şi ardei şi miroşi numai aromă de ardei copţi şi zacuscă pusă la fiert. Femei, bărbaţi, copii, toţi cară cu diverse atelaje tone peste tone de legume. Câte oare se vor mânca la iarnă, nimeni nu ştie, important e că acum avem treabă.

Am fost şi eu implicat într-o asemenea campanie cu mai mult timp în urmă. M-am trezit cu un rucsac mare plin cu caş proaspăt primit plocon. Până aici treburile mergeau strună. Problema a apărut din faptul că trebuia să merg cu acel rucsac în tren de la Focşani la Iaşi. La prima vedere, iarăşi nu pare a fi nicio problemă, dar iată ca aceasta nu a întârziat să apară şi din mică a devenit una mare de tot.

Ce s-a întâmplat de fapt: caşul a început să miroasă, mai bine zis, să pută de-a binelea. Cât am fost afară, în aer curat nu mi-am dat seama, dar în compartiment, în spaţiu închis, a început să răspândească un danf de îţi picau firele de păr din nas de puternic ce era. Şi asta nu era tot. Proaspăt fiind, caşul a început să lase zer, iar zerul şi-a făcut loc prin pungă, a găsit o găurică şi s-a scurs în rucsac, iar de acolo fix pe spatele meu şi al vecinului, pe canapea şi toate alea, de ne-am trezit stând în ditamai băltoaca de zer puturos. Dacă mi-ar fi fost foame, aş fi salivat de poftă, dar aşa cu burta plină, stresat şi pe o căldură toropitoare de iulie, numai de salivat nu îmi ardea. Oamenii din compartiment nu au întârziat să protesteze, mai aveam un pic şi m-aş fi trezit cu caşul aruncat din tren ca Bubico. Eu încă nu voiam asta, încă mai ţineam la caşul meu pe care îl cărasem cu greu din munte şi pe care voiam să îl savurez cu salată de roşii şi pâine proaspătă acasă. Deci eram pregătit să lupt pentru caşul meu, să ţin cu dinţii de el la propriu.

Aşa că mi-am luat frumuşel rucsacul care picura în continuare şi l-am scos pe hol. Acolo a fost linişte o perioadă până ce mirosul a început să fie răspândit în tot vagonul de curentul care bătea în toate părţile. Nu era multă lume aşa că a fost linişte, dar de la Vaslui s-a umplut şi în 5 minute era scandal. Toţi care intrau în vagon strâmbau nasul şi fluturau cu mâna în dreptul feţei. Majoritatea treceau repede mai departe ţinându-şi respiraţia, dar tot restul trenului era plin, nu mai aveau unde se duce, aşa că unii rămâneau. Eu mă obişnuisem, puteam să stau acum şi într-un iglu de caş, nu mă mai afecta, aşa că arătând relaxat, nimeni nu mă bănuia de vreo implicare. Mai ales că eram îmbrăcat curăţel, cu un rucsac de munte profesionist de alpinist. Cine ar fi putut asocia imaginea aia de intelectual sensibil cu una de posesor de caş împuţit. Toţi credeau că vagonul fusese infestat de cine ştie ce materie toxică misterioasă. Cel care m-a dibuit a fost controlorul care a deschis subiectul şi a lansat întrebarea tare peste tot culoarul. Am tăcut chitic, dar mergând din om în om cu nasul adulmecând ca un copoi, a mirosit până la urmă tâlharul şi a trebuit să îmi iau caşul în spinare şi să mă duc între vagoane. Asta nu a fost o problemă aşa mare, dar ruşinea în schimb a fost, faptul că a trebuit să decad brusc de la intelectualul acela curat la un „ţărănoi împuţit”.

Între vagoane era bine, deşi bătea un vânt şi era o zgâlţâială de trebuia să mă ţin cu amândouă mâinile să nu cad. Cât am tot cărat rucsacul ba în spate, ba pe jos, acum eram tot ud de zer şi pe tricou şi pe papuci. Când trecea careva prin dreptul meu făcea o schimonoseală pe faţă de ziceai că trece prin budă.

Până la urmă am ajuns. Am coborât la Gara Nicolina, n-am mai aşteptat până la cea mare, ca atâta îmi mai trebuia, cred că mă aşteptau acolo cu poliţia. Până acasă am mers pe jos. Acolo m-am dezbrăcat de toate hainele în balcon şi le-am băgat într-un sac ermetic. Caşul, în schimb, a fost clasa una. Am mâncat jumate de an din el, a meritat tot efortul…

Apropos de caş, am aflat săptămânile trecute dintr-un articol că cercetătorii elveţieni au descoperit în sfârşit secretul găurilor din caşcaval. Până atunci se credea că acestea proveneau de la fermentaţie, mai precis de la acumularea de bioxid de carbon. Ei bine, surpriză, total neadevărat, bulele proveneau de la fermentaţia unor bacterii găsite în firele microscopice de fân rămase în lapte. Ceea ce e încă şi mai interesant, bulversant chiar, e că în ultima perioadă, din cauza normelor europene de igienă din ce în ce mai drastice, aceste particule de fân se găsesc din ce în ce mai puţin în lapte şi, prin urmare, nici caşcavalul atât de mult căutat şi plăcut, nu prea mai are bule cum avea înainte. Ba mai mult, el nici nu mai are gustul şi mirosul specifice, şi asta din cauza faptului că celelalte bacterii care ajutau la fermentaţie şi la desăvârşirea gustului specific, bacterii care se găseau în ustensilele ciobanilor, pe mâinile lor, pe ţâţele oilor ş.a.m.d. erau din ce în cea mai puţine.

Concluzia e că ne îndreptăm vertiginos spre un timp când mâncarea noastră va avea din ce în ce mai puţin gust şi miros, adică savoare, dar va fi din ce în ce mai curată până ce va fi translucidă de curată ce e.

Briscan Zara este scriitor şi publicist