Căţeluşa de pripas

Sigur, în capătul satului („la români” – pe vremea saşilor, la ieşirea din sat spre Sălişte locuiau mai toţi românii, doar o mică parte şi-n alte locuri) mai era şi câinele mic şi negru pe uliţă care, ori de câte ori vin sau plec pe jos, mă latră şi se ţine după mine lătrând cale de vreo 100 de metri. Dar căţeluşa asta era nouă şi… cât se poate de blândă, parcă-n căutarea unui stăpân. Credeam atunci. Când îi ziceam „Lasă-mă, du-te acasă!” (de, credeam că are şi ea casa şi stăpânul ei), se punea cu botul pe labe şi ţinea capul într-o parte, de ziceai că vezi vreun câine dresat din filmele americane, menit a-ţi gâdila emoţia. Oricum, privirea-i blândă şi încrezătoare nu-ţi oferea în vreun fel ocazia de-a încerca s-o goneşti aşa, mai violent. Ei bine, s-a ţinut după mine până-n faţa casei. Adică în jur de-un kilometru. Când am pus rucsacul jos, am scos cheile şi-am deschis poarta, în mod ciudat, căţeluşa nu s-a mai arătat interesată în a mă urma.

Când am plecat vinerea, după doar trei zile, spre gară, căţeluşa era tot pe stradă în capătul de sus al satului. Şi iar m-a luat numaidecât în primire, dând din coadă şi privindu-mă cu blândeţe şi-ncredere. Şi iar s-a ţinut de mine – de data aceasta, ce să vezi, până-n Gara Sălişte! Uneori mai rămânea în urmă să miroase cine ştie ce pe marginea drumului, dar îndeobşte alerga în faţa mea, când pe o parte a drumului, când pe cealaltă. De m-ar fi văzut cineva, ar fi jurat că-i câinele meu pe care l-am luat în plimbare.

Cum am parcurs tot drumul pe jos (pornisem la 5.15 dimineaţa ca să prind primul tren spre Sibiu, cel cu care de obicei ajung de la Alba Iulia, iar la ora aceea încă nu circulă maşini dinspre sat spre Sălişte sau Sibiu), căţeluşa, iată, a putut să mă-nsoţească tot drumul, inclusiv peste podul care traversează autostrada (despre care am mai scris, ăla tembel, neprevăzut în niciun fel pentru pietoni!). Pe drum, m-am şi întrebat la un moment dat: hm, oare cine pe cine însoţeşte aici? Nu cumva pentru căţeluşă eu eram însoţitorul alături de care putea să ajungă de la Amnaş la Sălişte?

Ajuns în gară, am intrat să iau bilet. Ei bine, când am ieşit, un ţigan gonea altă căţea (chiar de-a gării – o mai văzusem eu şi-n rândurile trecute pe acolo), una mai mare şi rea care se luase de căţeluşa „mea”, pesemne întru apărarea teritoriului ei (de cerşit, în mare).

Când i-am zis omului că a venit căţeluşa tocmai de la Amnaş cu mine, nu mică-i fu mirarea, apoi mi-a zis că el a mai văzut-o chiar în Gara Sălişte, cu vreo lună, două-n urmă şi că era „scheletică” pe atunci. Ca să exclame apoi:

– Ce s-o mai înfăinit!

Cât am mai aşteptat trenul, cel puţin o dată a mai repetat treaba cu cât de „scheletică” a fost şi „ce s-o mai înfăinit” temerara căţeluşă care s-a ţinut de mine şase kilometri din Amnaş până-n Gara Sălişte.

Hm. Deci aşa! Căţeluşa mai degrabă a căutat pe cineva care să meargă pe jos din sat până la gară şi s-a ţinut după mine poate ca să treacă de toate stânele din dreapta şi din stânga drumului de pe hulă (vreo şase!) şi dulăii ciobăneşti aferenţi. Deşteaptă căţeluşă.

Râmâne întrebarea: cum naiba a ajuns ea la Amnaş? Tot aşa, găsindu-şi un însoţitor? Şi dacă a sosit scheletică la Amnaş, iar acolo s-a „înfăinit”, se pune altă întrebare: de ce-a vrut să plece din sat, să ajungă înapoi la Sălişte (mă rog, Gara Sălişte, căci până-n orăşel mai e cale de vreun kilometru jumate)? Mda. Probabil că n-o să aflu niciodată.

P.S. Ca fapt divers, din gura omului din Gara Sălişte am auzit pentru prima oară cuvântul înfăinit. Deci aşa: a se înfăini, verb ce desemnează acţiunea de a se face fain, iar de-o fi să facă verbul acesta carieră, musai să apară şi substantivul înfăinire – înfăinire şi nu înfăinare (care ar fi mai degrabă ceva pornind de la făină, aş zice eu).

Michael Astner este poet, traducător şi publicist