Câteva gânduri

Fiinţa umană, ca de altfel tot ceea ce există, evoluează în cadrul unui program. Al unei matrici bine definite. Evoluţia are loc în interiorul acestei matrici. Aici intervine liberul arbitru. Alegerea. Alegi o cale de devenire, care îşi pune amprenta asupra substanţei tale lăuntrice. Arta înseamnă o pervertire şi, totodată, o convertire a fondului şi a formelor. Mai mult decât ştiinţele, arta forţează graniţele cunoaşterii umane. Artistul e ca un scafandru ce coboară în subconştientul său pentru a scoate la suprafaţă adevărurile ancestrale, istorice, sociale pe care raţiunea nu le poate defini. El sondează atât în propriul său subconştient, cât şi în ce numim subconştientul colectiv. Sunt experienţe şi imagini pe care le moştenim din moşi strămoşi, pe cale genetică. Ei, bine, artistul posedă tocmai acest har de a comunica pe calea intuiţiei cu trecutul înmagazinat înlăuntrul său şi al semenilor săi, cât şi cu viitorul, care i se relevă sub formă de formule, imagini şi metafore. Numai că această cufundare înlăuntrul său devine, la un moment dat, periculoasă. Ea îl îndepărtează de realitate. Îl face să fie altfel decât ceilalţi. Îl împinge, cum spune Goga, să meargă pe căi răzleţe, dar să ajungă, ca în Autoportretul lui Blaga, la esenţa lucrurilor: "Lucian Blaga e mut ca o lebăbă/ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna,/ şi până la la cele din urmă hotare. /El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumuseţea/ şi nefiinţa”. Zăpada făpturii ce ţine loc de cuvânt ne călăuzeşte paşii spre cunoaştea de sine şi spre cunoaşterea Universului, care, în viziunea lui Blaga, este produsul tainic al Marelui Anonim, definit ca ”un tot unitar de o maximă complexitate substanţială şi structurală, o existenţă pe deplin autarhică, adică suficientă siesi. Retras în cerurile sale, dar prezent pretutindeni în lume, în orice gând şi în orice faptă, Marele Anonim veghează, spune Blaga, ”ca omul si creatura, în general, să nu se poată afirma decât în anumite limite. Totul se petrece ca si cum creatura ar putea, în lipsa măsurilor preventive, să devină primejdioasă pentru Marele Anonim”, devenind periculoasă pentru Creator, ea este periculoasă şi pentru sine. De aici şi limitele cunoaşterii şi, mai cu seamă, limitele acţiunii ce pot avea ca punct de plecare cunoaşterea absolută, ce accesează un nemăsurat orgoliu. Cercul cunoaşterii nu-l putem lărgii decât dacă ascultăm cu umilinţă şi înţelegere tăcerea sinelui profund, ce rezonează cu tăcerea marelui tot. Acesta-i autorul: "el duce pe umăr un crin ca pe-o puşcă./ Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă./ Adeseori spune:/ o, slăbiciune,/ numele tău este artă./ Fiind deci atât de ridicul şi slab, întreprinderea lui e deşartă,/ întocmai ca a zidarului, fratele său,/ care a vrut să clădească o piramidă-n ţicău.” Iată o definţie memorabilă a artistului făcută de un poet contemporan: Mihai Ursachi. Purtând pe umăr un "crin ca pe-o puşcă”, poetul, artistul poartă un război permanent cu sine însuşi şi cu lumea din jur. El e atât de sensibil, atât de fragil încât "orice există îl muşcă”. "Cu o floare dacă mă atingi/ mă umplu de clopote”, spune foarte frumos Martha Petreu. Artistul "lucrează” cu o substanţă extrem de delicată, dar totodată nocivă: cuvântul. Cuvintele îl transportă din realitate apropiată într-o "irealitate şi mai apropiată”. Cea a propriului subconştient, în care sunt înmagazinate toate informaţiile privind istoria speciei şi a universului. Tot ce s-a întâmplat în univers de-a lungul timpului pluteşte ca un lest în subconştientul nostru. Din această nebuloasă a trecutului se înfiripează viitorul. Care la rândul său poate fi intuit de psihicul uman. Cuvântul e un mijloc, o simplă unealtă, un fel de găleată, ca să zic aşa, pe care o foloseşte pentru a scoate la suprafaţă acea apă lăuntrică din care curcubeul, cum zice Blaga, "îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”. Există însă şi artişti care vor să cunoască realitatea lumii şi realitatea divină pe calea simţurilor. Ei vor să pipăie pe Dumnezeul cu mâinile lor. Şi nu numai atât: în orgoliul lor, ei vor să-i modeleze, cu încrâncenare, şi chipul, dar şi ”trăsăturile de character”. Tudor Arghezi e unul dintre aceştia. Iată cum sună unul din psalmii săi: ”Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere./ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchiez a cere.// Pentru credinţă sau pentru tagadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos// Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă./ Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se adapă./ Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!". Ce cale lungă de la curcubeul blagian la acest ”vreu să te pipăi şi urlu: Este!” Unul atinge, Arghezi, dorinţa omenească de-a plămădi un Dumnezeul pentru simţurile sale, celălalt, Blaga, atinge sublimul.

Citind în paralel Sfintele Scripturi şi cărţile poeţilor contemporani, poetul Ştefan Baştovoi, devenit între timp părintele Savatie, a rămas marcat de incoerenţa şi lipsa de mesaj a multora dintre ele. Dacă Sfintele Scripturi sunt limpezi şi profunde, fiindcă în ele se ascunde un adevăr izvorât dintr-o confruntare a omului cu divinitatea, o mare parte din cărţile de poezie contemporană reprezintă o simplă înşiruire de cuvinte, o simplă bolboroseală, şi nimic mai mult. Ai impresia că autorul, incapabil să se scufunde în adâncimea propriului eu, şi-a scufundat capul într-un lighean de spălat veselă şi prin bolboroseală încearcă să imite marea poezie, care este un har al Domnului. Uneori apa aceasta din care vorbesc poeţii duhneşte de-a dreptul pestilenţial. Cred că şi diavolului i se face rău când, ciulindu-şi urechile sale de fum, ascultă astfel de "mesaje”. Respiraţia unor astfel de suflete nu-l atrage. Chiar şi răul trebuie să aibă o anumită coerenţă. Adevărată poezie, indiferent de stilul în care e scrisă, seamănă cu o rugăciune. O simţi cum îţi tulbură nu numai sufletul, ci şi trupul. Te înfiorează până-n străfunduri. Rosteşte Tatăl Nostru şi apoi un sonet de Shakespeare sau o poezie de Eminescu sau Rilke. Vei simţi aproape acelaşi efect. O înălţare în "etern”.

Poezia „Immanuel Kant” nu e dintre cele la care ţin. Am scris-o într-o perioadă de derută, când voiam sa demonstrez colegilor mei de generaţie din Bu­cureşti că sunt capabil să scriu la fel de modern ca şi ei. De altfel, am citit-o prima dată la Cenaclul de luni. Re­citind-o acum, îmi dau seama totuşi că poezia exprimă – în ciuda stridenţei ei – o stare de alarmă a individului, un fel de oroare de-a fi. Râsul pe care-l degajă textul nu e un râs sănătos, ci un râs parcă tras la polizor, care zgârie urechea şi nervii. E ca şi cum s-ar privi în oglindă şi ar râde un om căruia i s-au decupat buzele şi i-au rămas doar dinţi. Îmi pare rău că am putut să scriu un asemenea text. Sunt anumite lucruri care nu trebuie spuse nici măcar în gând. Cum zicea cineva: „Existăunele părţi din trup prea intime chiar şi pentru uncadavru". O dată cu experienţa, îţi dai seama că nu trebuie să râzi chiar de orice, sarcasmul şi ironia au şi ele o limită, pe care e bine s-o păstrezi.

Sufletele care animă trupurile noastre au mai cunoscut şi alte "experienţe” sau existenţe. El a mai animat şi alte trupuri. Nu se ştie care anume. Au mai fost "purtate”. Noi le-am achiziţionat de la Second hand. Ele se prăbuşesc în noi ca într-o groapă plină de păcate. Aici, în această lume, e infernul, şi aici e şi izbăvirea. Ce urmează dincolo nu ştim. Existenţa e un amestec hibrid între idee şi faptă, între perfecţiune şi imperfecţiune, între tendinţă şi teamă, între carne şi spiritualitate. Între raţional şi iraţional. Între divin şi omenesc. Între poezie şi neant. Dacă am avea suflete "la prima mână” am trăi în paradis. Această condiţie au depăşit-o doar profeţii, care şi-au reînnoit sufletele, încercând să îndrepte popoarele pe calea spirituală. Omenirea va trebui să se "căiască” secole şi secole, milenii şi milenii pentru a-şi depăşi condiţia de existenţă de "second hand” şi pentru a păşi într-o altă etapă, care duce spre dumnezeire. Aceste suflete la second hand atârnă pe umerii noştri ca un lest şi ne împiedică să ne înălţăm, să devenim fiinţe pur spirituale. Prăpastia cărnii ne trage mereu înapoi, spre starea de păcat.