Cazul Fenechiu şi câteva lecţii şi obrăznicii vestice (I)

Povestea întreagă din jurul condamnării ministrului Relu Fenechiu i-ar lăsa cu siguranţă mască până şi pe cei din Burkina Faso, ca să îi parafrazez sarcastica şi aroganta remarcă. Ministrul condamnat al transporturilor s-a văzut zilele trecute transportat într-un peisaj suprarealist din ţara subdezvoltată atunci când justiţia „lui Băsescu” a îndrăznit să îl condamne la cinci ani pentru o afacere care, potrivit anchetatorilor, a păgubit compania Electrica şi pe noi toţi, cu aproximativ 2,3 milioane de dolari. Suspiciunile de imoralitate, acuzaţiile trimise instanţei, în fine, condamnarea, nu sunt destul pentru ca Fenechiu să îşi dea demisia din toate funcţiile publice. Demisionând din guvern abia după sentinţă, el refuză să demisioneze din scaunul de parlamentar şi continuă să fie lider al Partidului Liberal. Colegii nu l-au lăsat la necaz: de la premierul Ponta care l-a numit în Guvern în ciuda acuzaţiilor de coruptie, la alţi parteneri de coaliţie şi de partid care i-au luat apărarea în mod patetic şi ridicol, sumedenie de personaje scriu în fiecare zi pasajele unei comedii triste despre neputinţele României de a-şi face curăţenie morală în cartierul rezidenţial.

În luna ianuarie 2013, raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliul Europei, privind progresul României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare (MCV), arăta că în timp ce „noul guvern a reiterat scopul de a combate corupţia, doi dintre miniştrii săi sunt cazuri confirmate sub acuzare de infracţiuni de corupţie”. „Este esenţial pentru credibilitatea noului guvern ca cei în exerciţiu să demisioneze dacă există un raport ANI împotriva lor”. Raportul recomanda adoptarea de prevederi precise pentru suspendarea parlamentarilor vizaţi de acuzaţii de corupţie sau de abateri de la regulile de integritate, precum şi a miniştrilor asupra cărora s-a întocmit un rechizitoriu. Recomandările raportului MCV nu au în sine nimic neobişnuit. Comisia Europeană a recomandat câteva reguli elementare de conduită a membrilor guvernelor şi organismelor legislative aşa cum sunt ele respectate în lumea civilizată de care chiar şi noi – „cei din Burkina Faso” – nădăjduim să aparţinem într-o bună zi.

O examinare, fie şi superficială, a regulilor internaţionale arată că credibilitatea unui guvern şi a unui parlament se fundamentează pe reguli precise privind conduita morală a înalţilor oficiali care trebuie să fie mai presus de orice suspiciune. Fără existenţa acestor reguli dure, aplicate dincolo de afinităţi partinice sau ideologice, orice sistem ar ceda tendinţelor de corupţie, iar autoritatea statală ar deveni doar un SRL, un organism cu răspundere limitată, cum se întâmplă acum, din păcate, la noi. Doar aceste reguli dure au făcut ca în Statele Unite numărul membrilor Congresului sau ai cabinetului prezidenţial expulzaţi din funcţie să fie foarte mic, de la 1774 încoace.

Articolul doi al Constituţiei prevede că Preşedintele, vicepreşedintele, şi toţi ofiţerii civili din Statele Unite vor fi revocaţi din funcţie în cazul punerii sub acuzare pentru trădare, luare de mită şi alte delicte majore. Revocarea este propusă de Camera Reprezentanţilor, iar Senatul condamnă în urma unui proces public, cum s-a întâmplat cu peste un deceniu în urmă cu preşedintele Bill Clinton. La rândul său, preşedintele SUA acceptă demisia sau demite, după caz, un secretar (ministru) în exerciţiu a cărui conduită morală e pusă la îndoială. De cealaltă parte, potrivit regulilor de funcţionare a Congresului American, un comitet de etică analizează propunerile de expulzare a membrilor săi acuzaţi de încălcarea “oricarei legi, prevederi, regulament sau a oricarui alt standard de conduită”. Pe baza unei investigaţii proprii, comisia înaintează recomandări Camerei Reprezentaţilor sau Senatului care adoptă decizia finală cu votul minim a două treimi dintre membrii săi.

Numărul congresmenilor şi al miniştrilor demişi sau expulzaţi este infim în Statele Unite. Doar douzeci de membri ai Congresului au fost expulzaţi de la 1774 încoace: 15 de la Senat şi cinci de la Camera Reprezentanţilor. Poate că nu întâmplător, 17 dintre cele 20 de expulzări s-au petrecut în secolul al XIX-lea pentru sprijinul acordat rebeliunilor împotriva confederaţiei statelor americane în perioada războiului de secesiune. Măsurile dure de expulzare aplicate atunci au creat fundamentul etic pentru istoria de după. Alţi 17 congresmeni au fost doar propuşi pentru expulzare pe parcursul istoriei americane, însă mai bine de jumătate au demisionat din Congres înainte de verdictul final al comisiei de etică (aşadar, nu al instanţei, care poate veni mult mai târziu!), iar alţi câţiva nu au întrunit cvorumul de două treimi fie pentru că faptele de care erau acuzaţi erau considerate mult prea îndepărtate în timp, fie neclare, fie considerate irelevante.

Este cu totul neobişnuit şi aproape imposibil de găsit un exemplu în care un secretar din cabinetul prezidenţial (echivalentul miniştrilor din sistemul european) să fi fost numit în funcţie după ce asupra sa au planat suspiciuni asupra moralităţii sau legalităţii faptelor sale! Propusă de Barack Obama pentru a o succede pe Hillary Clinton în funcţia de secretar de stat, Susan Rice nu a primit avizul Congresului, din cauza suspiciunilor ce au planat asupra sa în contextul atacurilor de la Benghazi, cum că ar fi făcut declaraţii neadevărate despre caracterul spontan al acestor atacuri, dovedite ulterior ca având caracter terorist. Rice a fost suspectată că ar fi declarat acel lucru pentru a-l proteja pe Obama în campanie. În ciuda faptului că Rice a argumentat la audierile publice că declaraţiile făcute se bazează pe informaţiile pe care le-a avut ea însăşi la acel moment, propunerea a picat, iar secretar de stat a fost votat John Kerry. Chiar dacă s-a comentat că opoziţia faţă de numirea lui Susan Rice, venită cu precădere din partea congresmenilor republicani, a fost o poliţă plătită lui Obama de adversarii politici, nimeni nu a catalogat aceasta drept un atac fabricat şi pur politic, din moment ce suspiciunile privind declaraţiile sale în contextul Benghazi existaseră, iar declaraţiile sale existau de asemenea.

Prin comparaţie, premierul Ponta şi aliaţii săi guvernamentali nu au avut ezitări să îl numească pe Relu Fenechiu la Transporturi în ciuda unui dosar pe rol şi a evidenţelor afacerilor sale cu transformatoarele uzate. Afaceri care, chiar dacă ar fi fost legale – fapt contrazis însă de instanţă, pică testul moralităţii, care ar trebui să fie suficient pentru o demisie de onoare, o demitere, ori pentru a preveni o numire într-o funcţie guvernamentală sau o victorie în Parlament. (citiţi continuarea în ediţia de mâine, 20 iulie)