Ce-a rămas pe dinafară…

Uite că n-am ştiut până mai deunăzi de Poeţi basarabeni contemporani, o antologie de Lucia Ţurcanu şi apărută anul trecut, la Ştiinţa, într-o colecţie intitulată oarecum restrictiv: „Câmpul de lectură”. Mă rog, înţeleg mizele metaforei, sugestia – uşor oximoronică – de gregaritate şi exclusivism (cel puţin astea ne erau bibliotecile până Net-ul nu le-a aruncat în derizoriu), dar mă gândesc la anii în care am citit mai cu seamă în tren, ca şi bunul meu prieten catedratic. Câmp de lectură, fireşte, dar închingat musai de şine pe care rulează vagoane cu, cel puţin, câte un ciudat absorbit de pagini…

Antologii cu poeţi basarabeni s-au mai făcut (cea mai pertinentă, pe care se poate paria, e deocamdată Literatura din Basarabia în secolul XX. Poezie; selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Nicolae Leahu, postfaţă de Alex Ştefănescu; a apărut tot la Ştiinţa, în deja îndepărtatul 2004). Unele (n-o să fac acum o trimitere, deşi mă cam mănâncă!) valorificau o şansă, altele, foarte previzibil, un orgoliu, luând în cele din urmă forma unui instrument de presiune, parvenire etc. Există, cu siguranţă, şi un machiaverlâc al antologiilor şi ar fi, cred, un deliciu să-l decriptăm într-o zi. Ceea ce ne oferă Lucia Ţurcanu, cu o probitate din care îţi poţi fabrica lesne certitudini, e o metonimie aproape exhaustivă a poeziei basarabene, de la începuturile ei, să zicem aşa (Liviu Deleanu, care inaugurează lista – şi sunt 51 de nume – e născut în 1911, la Iaşi, Alexandru Vakulovski, care o încheie, apare pe lume la Antoneşti, Cantemir, în 1978) şi până în zilele noastre.

Nu-mi dau seama prea bine ce chip impune (şi nici nu prea cred în fizionomiile generale), dar, ca unul care a citit mai toate cărţile celor antologaţi (pe mulţi şi în virtutea programei şcolare!), pot spune că e făcută după un bine obstinat principiu al valabiliăţii. Poemele adunate aici sunt – iertare de calambur – în primul rând poeme, poezie adică, bună în sine şi înaintea oricăror posibilităţi de manevră. Există ca nişte giuvaericale într-un cufăr, valoroase atunci, la vremea publicării, şi acum, când lectura nu mai e deloc inocentă, când citim (unii măcar) dintr-o perspectivă doctă şi demitizantă. Nu mai sunt ale timpului lor: s-au salvat într-o atemporalitate care le face curioase şi acum, după atâtea decenii, dincolo de mode şi timp şi, mai ales, de paradigme…

Nu ştiam (sau uitasem – mai degrabă) că există şi un Emilian Bucov, cum să spun?, par lui-même, surprinzător de liber – şi de firesc! – împotriva proletcultismului cu care ne-a intoxicat tinereţile (era obligatoriu la facultate); un Bucov care, în alte condiţii, ar fi putut fi un ludic elegiac, într-o vagă descendenţă eseniniană: „Cireşi… cireşti… Atâta floare/ Abia încape-n ochii mei./ De m-aş găti de-nsurătoare,/ Din pomi aş face vornicei.// Mi i-aş trimite la mireasă/ S-o-mbrace în petale vii/ Şi-apoi să mi-o aducă-n casă/ Sub ramurile argintii”. Sau acest Gheorghe Vodă, cu două catrene ce arată cât abis poate căra cu sine, spre viitorime, simplicitatea, remarca aruncată parcă în treacăt: „Ei vin acasă odată cu dimineaţa./ Din blana scărmănată ies aburi obosiţi./ Păşind strâmb, cu ochii afundaţi în ceaţă,/ vin acasă buni şi cheltuiţi.// Şi-i aşteaptă pe la porţi stăpânii/ să le-mbrace gâtul în brăţări./ Pentru-o noapte dezlegată, câinii,/ îşi pun ziua-n lanţi fără-ntrebări”.

Sigur că limbajul cunoaşte o evoluţie (sincronizarea cu marea literatură română nu mai e, din fericire, o vorbă goală pe-aici – şi antologia Luciei Ţurcanu distinge cu multă precizie liniile de tensiune), dar sunetul acestor poeme – străbătând spre noi din epoci demult revolute – are o prospeţime tonifiantă. Mai ales pentru cine ştie cât de cât ce-a rămas pe dinafara coperţilor…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova