Ce înseamnă să fii moldovean?

Întâmplarea face că am citit, recent, câteva piese de teatru scrise de autori basarabeni, precum Nicoleta Esinencu, Dumitru Crud şi Constantin Cheianu, în care tema apăsătoare, extrem de actuală acum, când Rusia ameninţă direct independenţa fostelor republici sovietice, este cea a identităţii naţionale, altfel spus, a problemei: ce înseamnă să fii moldovean? A fi cetăţean al Republicii Moldova, s-ar putea răspunde iute, dar insuficient. E vorba, totuşi, de un teritoriu situat între două civilizaţii diferite: pe de o parte, Rusia, cu ambiţiile sale expansioniste şi autoritare, pe de alta – Uniunea Europeană, cu promisiunile sale legislative, care împiedică abuzurile şi discriminările de orice fel.

Săptămâna trecută scriam despre un monolog-manifest al Nicoletei Esinencu. Un fel de piesă de teatru-véritéeste În container, drama din 2009 a lui Constantin Cheianu. Trei moldoveni îşi povestesc, într-un spaţiu de tranzit, peripeţiile nenumăratelor tentative de a-şi părăsi patria şi de a intra într-un spaţiu care îi rejectează: cel occidental. Sunt noii Odisei sau Telemahi ai epocii postcomuniste: fie că trec dincolo (mereu acest dincolo obsedant) prinşi de roata vreunui tir, legaţi sub tren, fie că, în cazurile rare şi fericite, îşi fac rost, plătindu-l cu greu, de un buletin lituanian fals, fie că îşi riscă viaţa intrând într-un container închis etanş, din care respiră doar cu ajutorul unui pai, ei visează să ajungă în Europa, acolo unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Pentru asta, riscă totul, nu doar libertatea, care oricum e relativă, ci mai ales viaţa. Se pare însă că viaţa nu mai reprezintă, pentru aceşti oameni striviţi de istorie, care nu îşi mai găsesc un sens al existenţei acasă, valoarea supremă. În orice caz, dacă nu îi dezumanizează, aceste tentative de evadare îi învaţă cu frica. Dacă părinţii trăiau permanent spaima de autorităţile sovietice, ei trăiesc cu frica de autorităţile europene, care îi pot prinde şi care le pot reteza, astfel, dreptul la vis. La visul european. Adică la cel al normalităţii. „Eu am început să mă rog lui Dumnezeu numai aici, în Europa, acasă nu prea aveam nevoie de Dumnezeu”, spune la un moment dat unul dintre ei. Rugăciunea vine nu din necesitate a sufletului, ci din oroare. Deşi par nişte delicvenţi, deşi nu se dau în lături de la nimic, furându-şi banii şi paşapoartele între ei, deşi legislaţia europeană îi plasează sec în rândul infractorilor, aceşti oameni au pierdut totul sau, mai corect spus, li s-a luat totul. Lumea lor nu mai e nicăieri, de vreme ce li se refuză şi dreptul la speranţă, de vreme ce sunt nevoiţi să-şi rişte viaţa nu pentru a avea garanţia reuşitei, ci pentru a pătrunde prin efracţie în acest interval nesigur al iluziei, care este, pentru ei, Europa. Aşa brutali cum par şi chiar sunt, aşa rudimentari, grobieni, violenţi, lipsiţi de scrupule, meschini, ei sunt nişte victime ale unei epoci în care, teoretic, drepturile omului chiar se aplică, în care regimurile totalitare din Estul Europei au căzut, în care libertatea nu mai este un simplu slogan. Dar oare chiar funcţionează aceste valori peste tot? E o întrebare extrem de actuală, mai ales acum când Republica Moldova se află într-o mare cumpănă.

În ultima sa parte, piesa de teatru a lui Constantin Cheianu se mută din registrul verismului şi păşeşte în cel metaforic, simbolic. Fuga dincolo e o nouă naştere, de vreme ce ea presupune o ieşire de la întunericul containerului închis la lumină, la speranţă, la viaţă. Deloc întâmplător, ultimul dialog al lui Igor o are drept parteneră chiar pe mama sa, şi ea tot o emigrantă. Nu întâmplător, exact în clipa în care acesta este împachetat şi montat în containerul închis, ea îşi aminteşte că naştere a fost foarte grea şi că abia a fost evitat riscul înăbuşirii. De data aceasta, naşterea va eşua. Igor va pieri în containerul care îl sufocă, asemeni unei placente rigide. Dreptul la viaţă duce la moarte. Înainte să piară, Igor mai are intuiţia propriei condiţii, pe care o articulează, consumând disperat aerul necesar supravieţuirii: „Mamă, Moldova noastră este un container. Îl agaţă cine vrea şi îl duce unde pofteşte. Vrea în Kazahstan – îl duce în Kazahstan. Vrea în Europa, îl duce în Europa. (…) Mamă, noi suntem nişte oameni de container. Oricine ne poate urca şi ne poate duce unde doreşte. Nici nu trebuie să ne urce, urcăm singuri. Aşa de tare vrem să scăpăm de Moldova. (…) Noi nu ne putem amesteca cu viaţa lor, zice, noi trăim parcă în nişte containere aici. Noi purtăm containerele noastre peste tot, ca şi melcul casa.” Este, într-o formulă sintetizată, o dramă colectivă.

Miturile contemporaneităţii sunt, din câte se vede, mult mai crude. Iona avea posibilitatea să iasă din chit; din container însă nu mai e cale de ieşire. Dumnezeu nu se mai amestecă de mult în lume. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi