Chinese Dream

Am văzut cei mai puternici oameni ai planetei zâmbitori şi relaxaţi, de parcă totul ar merge şnur între primele două economii ale lumii şi principale centre de influenţă globală. Agenda discuţiilor a fost una însă destul de complexă, iar consensul departe de a fi realizat în toate privinţele. De pildă, preşedintele Obama i-a reproşat omologului său atacurile cibernetice întreprinse de agenţi chinezi. Xi Jinping a tăcut şi a făcut. În aceeaşi noapte a ieşit, în Hong-Kong, acel Snowden cu dezvăluirile lui despre Big Brother-ul american, dezvăluiri care au cutremurat lumea.

China nu mai poate fi ocolită în adoptarea marilor decizii, mai ales în dosare fierbinţi precum spaţiul cibernetic, securitatea mediului, sistemul monetar internaţional, criza coreeană, Africa sau disputele teritoriale din Asia de Sud-Est. Vechiul Imperiu de Mijloc a redevenit o mare putere regională şi o putere globală în expansiune. Mai mult, actualul preşedinte este primul după Mao care conduce şi Comisia Militară Centrală, organism decisiv în sistemul politic chinez, care până acum era condus de către ultimul fost preşedinte, ieşit din funcţie după opt ani. Ţinând cont şi de faptul că numărul membrilor Biroului Politic Central s-a redus de la nouă la şase, observăm că avem de-a face cu o concentrare a puterii la vârf, în mâinile preşedintelui şi a oamenilor săi, ceea ce-i conferă lui Xi prerogative oarecum similare cu ale preşedintelui american.

Dar transferul centrului mondial de putere din Atlantic în Pacific nu s-a făcut peste noapte, nu este spontan şi nici întâmplător, ci reprezintă un proces gradual ce a început cu antiamericanismul elitelor stângiste europene din anii 1990-2000 (cum analizează foarte bine Andrei Markovitz în Uncouth Nation:Why Europe Dislikes America), cu refuzul „bătrânei Europe” de a susţine intervenţia americană în Irak şi a continuat cu eşecul Tratatului Constituţional European din 2005, cu situaţia economică incertă a zonei Euro ş.a. Dacă Europa va reuşi să se doteze cu un guvern supranaţional puternic, să devină autentic federalistă sau confederalistă, ea va putea redeveni un jucător global, dacă nu, va deveni un simplu spectator.

Dacă viziunea britanică asupra Europei va prevala, cu suveranitatea statelor naţiune, fragmentarea politico-economică se va accentua, alimentată şi de resuscitarea realismului politic (vezi analizele Stratfor şi ale lui George Friedman), iar egoismul şi orgoliile vor distruge Uniunea Europeană. Va începe un ciclu al dezintegrării euro-atlantice şi se va reveni la logica confruntării, la balance of power, unde Europa, sau oricare dintre membrii săi, va cântări foarte puţin. Iar spectrul războiului economic, şi nu numai, mijeşte deja.

Sigur, şi Asia are problemele ei, iar China nu se impune uşor, mai ales dacă Japonia se va reînarma, cum anunţă premierul Shinzo Abe. China nu va putea inspira lumea cum au făcut-o americanii cu valorile lor. Sunt harnici, reprezintă o civilizaţie străveche, dar puţini îşi doresc să devină chinezi. Nu poate fi vorba de un Chinese Dream (deşi preşedintele Xi a folosit termenul), de un mod de viaţă dorit, invidiat, deci de o putere simbolică suficientă, oricât de mare ar fi cea economică şi ar deveni cea militară. Dimpotrivă, oamenii continuă să emigreze din China şi din aproape întreaga Asie, uneori cu disperare, tot spre Occident. Când procesul se va inversa, atunci Occidentul va fi pierdut, dar aşa-ceva nu se întrevede, oricât ne-am strădui, cu excepţia celor care lucrează în multinaţionale şi sunt obligaţi să o facă şi a diplomaţilor (incluzând aici şi spionii). Încă nu se cunoaşte visul intim al majorităţii chinezilor şi aceasta este o problemă de lămurit.

Până una-alta, după ce că domină totuşi Asia, Africa şi are prezenţe crescânde pe celelalte continente locuite, China este tot mai prezentă şi în Arctica cea mustind de resurse. Deşi sunt puteri riverane, teoretic mai îndreptăţite, care-şi dispută întâietatea în exploatarea respectivelor resurse, China s-a declarat şi ea „aproape polară” prin poziţia geografică şi polară de-a binelea prin interesele urmărite şi capacitatea de a le atinge. Dacă lucrurile continuă potrivit actualelor tendinţe, mă tem să nu ajungem ca acel Chinese Dream să ne fie impus cu forţa, precum comunismul.