Concediu de odihnă veşnică

Fiecare om se gândeşte vrând, nevrând la un moment dat la ce rămâne în urma lui. Nu e vorba neapărat despre ceva material, ceva concret, ci la impresia tipărită în mintea semenilor lui după ce dă ortul popii, la ceva memorabil. Pentru că el e caracterizat de cele mai multe ori printr-o singură trăsătură ce îi supravieţuieşte şi care îl defineşte. O trăsătură nedreaptă prin limitarea ce o impune, dar sugestivă, una care le va deştepta celorlalţi amintirea lui. Toate calităţile şi defectele sale se vor decanta şi vor lăsa la suprafaţă doar un singur punct de ulei care va dăinui. I se face o nedreptate uriaşă, e adevărat, dar nu există nici o soluţie pentru îndreptarea acestei greşeli. Omul respectiv poate fi cel mai mare dintre genii, cel mai frumos dintre frumoşi, nu contează, el va rămâne doar un prost, un fanfaron, un fraier sau un deştept, un inteligent, unul căruia „îi mergea mintea brici”, care era frumos, elegant ş.a.m.d.

Şi acum ţin minte colegi de şcoală ori facultate care reuşiseră fără voia lor să creeze o impresie unică despre ei, deşi erau mult mai mult decât atât. „Cutare nu învăţa nimic, dar lua întotdeauna 10 la examene, era un tip extrem de deştept, oare ce s-o fi ales de el?… Altceva mai ţii minte despre el? Nimic…”

Culmea e că mulţi, aflând despre impresia aceasta, şi-au însuşit-o şi au abordat-o ca pavăză, ca un ţel în viaţă, marşând mai departe pe ea, deşi poate că era o cale cu totul greşită, pornită dintr-o senzaţie eronată de moment a cuiva din jur.

Ştefan cel Mare era aprig, mic dar aprig, Mihai Viteazu era… viteaz, Ceauşescu a fost un dictator, Eminescu a fost geniu, Cristofor Columb a descoperit America, Marilyn Monroe a fost frumoasă, Elvis Presley este omul acela îmbrăcat ciudat… Mai ţine minte oare cineva că vreo unul era un tată extraordinar, un bucătar ales, un dansator nemaiîntâlnit, un cozeur desăvârşit ş.a.m.d.? Nimeni…. Nimeni nu se va gândi că omul acela avea alte însuşiri poate cu mult mai interesante.

Pornind de la aceste premise, cum poţi face ca imaginea ta să fie cât mai apropiată de realitate, cum poţi învinge aparenţele faptelor tale cu un adevăr atotcuprinzător şi cât mai exact legat de persoana ta pentru a-ţi face dreptate peste timp? Îţi poţi oare controla viitorul?

Mai mult ca sigur că nu. De fapt fiecare om în parte îşi face o părere diferită despre ceilalţi, una profund subiectivă pe care şi-o impune. Cine este mai convingător acela câştigă, totul este o pură şi curată reclamă. De exemplu, mulţi, poate majoritatea îşi vor aminti despre mine ca fiind un chisat şi un absurd şi nimic altceva. Eu deja m-am obişnuit cu gândul…

Atât de nedreaptă este lumea. Este în stare să uite tot ce ai făcut pentru ea, cât te-ai sacrificat pentru reuşita ei, toate faptele bune şi rele care te-au marcat pe tine şi pe alţii. Peste toate se aşterne o pătură a uitării, rămânând doar o singură „chestie” şi atât. Dintr-un univers întreg care este un om şi o viaţă, doar o chestie.

Ceea ce este şi mai pervers e că impresia care rămâne este de multe ori, din păcate, una „extrasă” din ultima perioadă a vieţii cuiva. Cei care mor tineri lasă o părere mai bună, de prospeţime, vivacitate, energie debordantă, dar pierdută, din păcate prea devreme, ceilalţi, aflaţi la sfârşitul carierei, lasă o imagine de vechi, consumat, fumat, decrepit chiar.

Concluzia e că fiecare om ar trebui să se gândească serios la ce rămâne după ce el dispare. Ce rămâne în urma lui la modul sincer, tranşant. De aceea copiii nu se pun la socoteală, cu ei nu poţi obţine decât câteva puncte mici, aproape din oficiu. Ceea ce se punctează cel mai mult sunt realizările originale care se diferenţiază de restul lumii. Dacă toată viaţa ai fost un angajat simplu care ţi-ai văzut de treaba ta cu silinţă, n-ai ieşit niciodată din cuvântul familiei sau al şefului, ai respectat întocmai regulile pe care firma şi societatea ţi le-au impus, ai ajuns la pensie şi ai folosit-o la fel de silitor, cumpătat, fără să exagerezi cu absolut nimic, atunci ai cele mai mari şanse să rămâi un necunoscut total, să nu laşi nimic în urmă, decât diploma de „angajat al anului”, să fii un muc de ţigară fumat şi călcat în grabă de sutele de trecători într-o gară.

Trebuie să vii neapărat cu o contribuţie originală în lume, să te împotriveşti măcar o dată sistemului, să calci măcar o dată strâmb, trebuie să priveşti măcar într-o singură situaţie din afară înăuntru, pentru că altfel ai trăit degeaba.

Filosofii îndeamnă la o contemplare permanentă a lumii, la o conştientizare constantă şi pasivă a condiţiei tale de muritor şi a frumuseţii lumii, dar măcar o dată în viaţă trebuie să vrei să faci şi să fii mai mult decât o plantă „perfect adaptată la mediu”, ieşind măcar temporar din carapacea calcaroasă care ţi se formează în jur atâta timp cât nu faci nimic altceva decât ceea ce ţi se cere.

Trebuie să asculţi de nevoia de a fi recunoscut din tine, ca individ irepetabil, şi să acţionezi ca atare pentru că, dacă munceşti doar pentru a ieşi la pensie, dacă trăieşti doar pentru a lăsa urmaşi, înseamnă că ţi-ai înţeles cu totul greşit rolul de om, singurul animal care are conştiinţă de sine şi care face dragoste faţă în faţă. Situaţie în care moartea nu ar fi pentru tine decât un fel de concediu permanent şi binemeritat, după o viaţă de muncă.

Briscan Zara este scriitor şi publicist