Copilăria de ieri şi de azi

Televizorul, calculatorul nu pot înlocui jocul propriu-zis, care ţine imaginaţia elastică. Născându-se într-o lume invadată de imagini, puştanii de azi nu mai sunt obişnuiţi să-şi fabrice propriile fantasme, propriile imagini.

Să povestesc trei mici întâmplări amuzante, ca să am de la ce porni.

Un băieţel de vreo 3 anişori şi jumătate, cu figură angelică, îi povesteşte cuiva un desen animat. Totul e firesc până ce ajunge la o scenă mai violentă. Atunci, imaginaţia sa se aprinde, tonul se precipită şi urmează o scenă demnă de Kill Bill: „Şi atunci, el a scos o sabie, şi l-a tăiat pe ăla, şi a curs ssssângeeee, mult sângeee. Şi ăla a urlat, că îi curgea sssângeeee, peste tot era numai sssângeeee! Şi după aia, ăla a murit într-o baltă de sssângeee. Iar el şi-a şters sabia de sângeee!” Cam aşa ceva. Fascinaţia lui Mihăiţă, altfel un băieţel care ţi-ar da fără probleme şi bucata de ciocolată, pentru astfel de imagini crude, sadice, este evidentă. Transformă, normal, şi basmele care i se citesc, aşa că de regulă zmeul cel rău zace în bălţi de ssssângeeee, care curge ca apa de la robinet.

A doua întâmplare. Conduc maşina. În dreapta mea, un băiat simpatic şi inteligent, în clasa a II-a. Care, după ce îşi încheie lecţiile, stă toată ziua, dacă e lăsat, cu ochii lipiţi de desenele animate de pe postul Jetix (cred că nu greşesc). Toată ziua repetă, înfierbântat, o formulă de genul: „Forţa mistică, sursa magică!” (sau invers?) La un moment dat, frânez brusc, ca să evit impactul cu maşina unuia mai grăbit, care nu se asigură, nu semnalizează. Îmi înghit la timp înjurătura obişnuită. Ciprian mă întreabă: „De ce ai frânat aşa brusc?” „Ca să nu intru în prostul ăla”, îi răspund. „Ca să nu facem accident”, plusez, sperând să-l impresionez. Atâta i-a trebuit. „Da, accident, vreau accident, ce mişto. Acţiune!” Deci aşa. Vroia acţiune, indiferent ce fel de acţiune. Băieţelul cuminte se visa unul din eroii din serialele de desene animate.

A treia păţanie. Eram, cu destulă vreme în urmă, în Cheile Bicazului. Pe un perete, se afla cocoţat un alpinist. Sus de tot. Lumea se uita la el ca la circ. Eu mă uitam ca să-mi dau seama de nu o fi cumva frate-meu. Într-un grup, un copil, de vreo 7-8 anişori. „Uite unul acolo suuuus! Mamă, uite unul căţărat sus, pe perete. Oaaaau, ce mişto ar fi să caaadăăăă!” M-am uitat la el amuzat. Era fascinat, îşi dorea ceva senzaţional. Cu alte cuvinte, îşi dorea un accident, acţiune, ceva care să se lase cu mult ssssângeeeee.

Din câte îmi amintesc, pe când eram ciutan (aşa se spune la noi, în Dobrogea, la copchii), nu îmi doream asemenea lucruri. Eram mai pacifist. Oare de ce aceşti copii, altfel isteţi, cuminţi, bine educaţi, au astfel de ieşiri? Noi de ce nu le aveam? Să dăm vina pe desenele animate, pe modelele violente de acolo, ar fi facil, cu toate că nu lipsit de ceva adevăr. Numai că, pe când eram copii, noi citeam sau ne jucam împreună cu alţi puştani, ca şi noi. În satul meu, Cobadin, mama ne făcuse o bibliotecă de zeci de cărţi, de la Mark Twain, Jules Verne, Dumas, Legendele Olimpului, Poveşti nemuritoare şi tot aşa. În plus, ne imaginam zilnic câte ceva care să ne scoată din rutina specifică vârstei. Pentru că, sunt convins, fiecare copil se plictiseşte teribil când e singur. Problema acestor copii ai anilor 2000 este că nu prea se mai joacă. Nu-şi mai folosesc imaginaţia decât pentru a prelungi lumile unidimensionale, lipsite de orice sens, din desenele animate pe care le îngurcitează din plictis. Nu din altă cauză. Ei primesc imaginea gata prelucrată. Noi trebuia să ne-o conturăm singurei, pornind de la cărţi sau creând un scenariu al jocului, în care ne interpretam conştiincioşi rolurile. Am impresia că cei mai mulţi dintre copii de azi nu se mai prea joacă. Televizorul, calculatorul nu pot înlocui jocul propriu-zis, care ţine imaginaţia elastică. Născându-se într-o lume invadată de imagini, puştanii de azi nu mai sunt obişnuiţi să-şi fabrice propriile fantasme, propriile imagini. Propria mitologie, dacă vreţi. Noi o aveam. Eu unul o mai am şi acum. De copil, am ştiut că nu e bine dacă trece o zi fără să-mi arunc ochii într-o carte.

Nu spun că era mai bine înainte. Spun doar că azi e diferit. Că odraslele noastre trăiesc o altă copilărie şi că văd lumea altfel. Sau poate deschid ochii către o altă lume, care le impune cu anasâna imagini gata rumegate.