Costuri gazetăreşti

Exasperat, probabil, de lipsa de orizont a lucrului gazetăresc, cărturarul Ion Heliade Rădulescu publica, în nr. 33 din 1 martie 1839 al Curierului româ­nesc, o dare de seamă asupra costurilor anuale elementare de realizare a unei foi: 10.000 lei se du­ceau pe plata tiparului, încă vreo 2.000 pe hârtie, un colaborator trebuia plătit măcar cu 150 lei/lună, adică 1.800 lei/an, un împărţitor nu-şi făcea treaba fără 960 lei pe an, materialele trebuincioase muncii de redactare costau 720 lei, abonamentele la jurnalele străine încărcau nota de plată cu încă 1.000 lei, corespondenţa şi transportul ajungeau la 480 lei, iar chiria pentru sediul redacţiei însemna încă 1.000 lei, în total 17.960 lei. Lunar, trebuiau, deci, cam 1.500 de lei. Pentru a susţine aceste costuri era nevoie de 150 de abonamente a câte 4 galbeni/an fiecare, ceea ce însemna un venit de 600 de galbeni, adică 19.200 de lei. Scăzând cheltuielile, mai ră­mâneau 1240 de lei/an, puţin peste 100 lei/lună. Era cam puţin pentru munca redactorului responsabil, care trebuia să scrie articole, să dea seamă la cenzură, să facă macheta ziarului, să aleagă ştirile potrivite din gazetele străine, ba să se şi îngrijească de tipărirea şi difuzarea gazetei! 

Un abonament anual de 4 galbeni (128 lei) nu era, în epocă, o cheltuială la îndemâna oricui. Dacă luăm ca etalon al galbenului ducatul olandez de 3,5 gr aur din 1839, aflăm că abonamentul de ziar echivala cam cu 14 grame de aur. 

Mai târziu, la 15 iulie 1848, guvernul revoluţionar provizoriu, format din Mi­tropolitul Neofit, Christian Tell, Ştefan Go­lescu, N. Bălcescu, I. C. Brătianu, N. Minco şi C. A. Rosetti, adopta un decret prin care se prevedea ca Ion Heliade Rădulescu să fie despăgubit cu şase sute de galbeni, adică puţin peste două kilograme de aur, pentru închiderea abuzivă a jurnalului Curierul ro­mânesc. Suma provenea din tarifele vamale ale exportului de vite.

Mai târziu, la 1860, proiectul de tipărire a unui săptămânal pentru educaţia maselor, Instrucţiunea publică, beneficia de un buget de 10.000 lei alocat din fondurile ministerului educaţiei publice. Jurnalul avea să cuprindă „articole de fond asupra instrucţiunii literaturii, ştiinţelor, agriculturii, economiei domestice şi altor chestiuni instructive“, cărora li se adăugau „toate jurnalele şi actele Eforiei, cari merită publicitate“. Admi­nistratorul publicaţiei urma să primească 400 lei/lună şi avea, pe lângă sarcina de a aranja şi publica jurnalul, obligaţia de a scrie un articol de fond. Evidenţa abonamentelor, expedierea şi contabilitatea erau plătite lunar cu încă 100 lei, iar împărţitorul ziarelor ar fi primit 63 de lei. Pe an, aceste cheltuieli totalizau 6.756 de lei. Din „fondul de 10.000 lei mai rămâne, prin urmare, peste 3.000 lei, cari să se acopere în parte cheltuelele imprimatului. Imprimarea se va face la Tipografia şcoalelor, şi fiecare număr, cu hârtie, va costa 93 lei, aşa încât pentru 52 de numere pe an, costul va fi de 4.836 lei. Această sumă se va împlini parte din restul fondului menţionat, parte din venitul ce va produce jurnalul, dacă se va imprima 500 de exemplare, iar pentru un mare număr se va adăuga numai hârtia. Jurnalul se va trimite gratis pe la toate şcoalele primare câte un exemplar, precum şi la membrii Eforiei, iar restul se va împărţi ca abonament, care va fi de 12 sfanţi pe an, sau un sfanţ pe lună, şi se va primi abonament chiar şi pentru o lună“ (G. Ionescu, Spicuiri din trecutul tipografiei, 1907, p. 155-156). Instrucţiunea publică a apărut, sub conducerea lui A. T. Laurian, la 4 noiembrie 1859, ca jurnal lunar, iar publicarea foii, pregătită pentru 1 februarie 1860, a încetat în iulie 1861. Firavul proiect jurnalistic de luminare a şcolarilor prin noutăţi cultural-ştiin­ţifice semnalează cât de capricioasă şi de volatilă era piaţa gazetărească din Prin­cipatele Unite.

Spre deosebire de astfel de cheltuieli, un abonament anual la ziarul Timpul, la care Eminescu lucra în 1881, costa între 36 lei, în capitală, şi 40 de lei, în ţară, iar un exemplar se vindea cu 10 bani, în Bucureşti, şi cu 15 bani, în rest. Pentru activitatea de redactor, poetul primea, la începutul anului 1882, o leafă de 400 de lei, după cum însuşi arată într-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle. La acea vreme, un inginer-şef câştiga lunar un salariu brut de 650 de lei, un arhitect primea 480 de lei, un mecanic de locomotivă câştiga 225 de lei, un tipograf primea 120 de lei, iar un lucrător la telegraf era plătit cu 90 de lei. De altfel, scrisorile trimise Veronicăi Micle sunt preţioase şi pentru că includ estimări despre costurile anuale de îmbunătăţire editorială a gazetei conservatoare. Într-o epistolă expediată la începutul lunii februarie a anului 1882, redactorul devoala un plan de reorganizare editorială, arătând că suma anuală necesară pentru acoperirea tuturor cheltuielilor ar fi de 40-50.000 de lei, adică o medie lunară a costurilor de 3 – 4.000 lei. Leafa poetului ar fi urmat să urce la 500 de lei, ceea ce nu ştim să se fi întâmplat. 

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi