Cultură, ideologie, propagandă

După cele două volume în care a analizat starea culturii din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoricul Cristian Vasile examinează acum Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu. 1965-1974(ed. Humanitas, 2014). Primul reper cronologic nu are nevoie de nici o explicaţie; celălalt corespunde anului în care Ceauşescu s-a proclamat preşedinte, în cadrul unei ceremonii de un imens ridicol, când a instituit… „sceptrul prezidenţial” (gest pentru care a fost felicitat, în bătaie de joc, de Salvador Dali).  Pe plan cultural, în acest deceniu se întâmplă foarte multe lucruri. Este, mai întâi, perioada de relativă liberalizare (începută în 1963-1964); sunt, apoi, „tezele din iulie” 1971, care decretează apăsat că întreaga viaţă culturală trebuie îndrumată (â controlată) de partidul comunist; în fine, după 1971, pe de o parte se înmulţesc actele de cenzură, iar pe de alta cultul personalităţii Conducătorului devine tot mai delirant. S-a acreditat de multă vreme ideea că virajul dogmatic al lui Ceauşescu ar fi fost determinat de călătoria pe care a întreprins-o în China şi în Coreea de Nord. În viziunea lui Cristian Vasile, această călătorie a avut doar rolul unui catalizator; tezele din iulie, scrie istoricul, au fost pregătite de o serie de iniţiative politice şi legislative prin care liderul partidului a acaparat şi şi-a întărit puterea. Ceauşescu a rămas „un (potenţial) stalinist care, din motive strategice, şi-a camuflat şi şi-a cenzurat pornirile şi opţiunile deprinse în anii 1940 şi 1950, cu scopul de a câştiga timp, susţinere şi de a-şi consolida baza de putere”. După ce şi-a atins obiectivele, a dat frâu liber impulsurilor sale dictatoriale şi s-a străduit să restrângă cât mai mult libertăţile (relative) pe care le tolerase în primii ani de „deschidere”.

Simptomatică pentru schimbările care se petrec în cursul deceniului 1965-1974 este importanţa crescândă acordată mişcării artistice de amatori. Proliferează concursurile artistice, care sunt asimilate întrecerilor socialiste; concursurile artistice vor deveni puţin mai târziu singurele emisiuni pretins culturale tolerate la televiziune  (programate, e drept, duminica seara, la o oră – cum se spune astăzi – de maximă audienţă…). Cifrele pe care le citează Cristian Vasile sunt impresionante: în 1966 existau cca 43000 de formaţii artistice de amatori, iar aşa-numitele brigăzi artistice de agitaţie atingeau cifra de 10000! Toată această uriaşă maşinărie era strict controlată din punct de vedere ideologic şi servea drept formidabil instrument de propagandă. Instanţele partidului urmăreau, cu maximă vigilenţă, până şi programul barurilor de pe litoral, unde, în vara lui 1968, au fost permise – pentru scurtă vreme – nişte timide numere de strip-tease (noroc că Secţia de Propagandă a impus curând o serie de măsuri menite a pune de acord aceste manifestări cu morala socialistă…). Promovarea insistentă a amatorismului a condus în cele din urmă la nebunia Festivalului Naţional Cântarea României (cu corespondentul lui în plan sportiv, Daciada) care, cum spune istoricul Dragoş Petrescu, „a avut rolul de a promova stalinismul naţional prin intermediul amatorismului artistic şi intelectual”. Nu în ultimul rând, Cântarea României avea menirea de a-i umili pe intelectuali şi pe creatorii profesionişti, puşi pe acelaşi plan cu amatorii şi cu veleitarii de rând.

Din cartea lui Cristian Vasile se vede limpede că, de fapt, Ceauşescu nu a fost câtuşi de puţin „molipsit” de spiritul Primăverii de la Praga, chiar dacă nu s-a lăsat angrenat în represiunea ei militară. În octombrie 1968 el se lansa în celebrul exerciţiu „oratoric” îndreptat împotriva celor care ar mai îndrăzni, prin absurd, să conteste regimul comunist; numai nişte nebuni, declara Ceauşescu, ar putea face aşa ceva, iar „pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloace necesare, inclusiv cămaşa de forţă”. Cuvinte care nu au nevoie de nici un comentariu.

Şi în viaţa teatrală se observă aceeaşi politică de „strângere a şurubului”. Dacă la mijlocul anilor ’60 sunt montate mai multe piese ale lui Eugen Ionescu, în septembrie 1972 este interzis Revizorul lui Gogol, în regia lui Lucian Pintilie (ca să nu mai spunem de faptul că la Partid şi la Securitate se primeau turnătorii şi din interiorul teatrelor, la Naţionalul clujean şi la Bulandra spre exemplu, delaţiuni care îi vizau pe Vlad Mugur şi, respectiv, Liviu Ciulei…). În literatură (şi în arte, în general) se renunţă la „realismul socialist”, dar apare noţiunea de …umanism socialist, definit practic în aceiaşi termeni, plus sosul naţionalist. Ceauşescu nu se abate nici o iotă de la dogmă şi e într-adevăr un miracol că în aceşti ani apar cărţi de poezie, romane şi eseuri de incontestabilă valoare. Cu ce preţ? Cu preţul, scrie Cristian Vasile, paraliziei societăţii civile şi a precarităţii mişcării disidente. Şi, fireşte, cu preţul omagiilor deşănţate pe care atâtea nume de prim rang ale culturii noastre le-au adresat „conducătorului iubit…”.

Compromisuri care, după toate aparenţele, nu l-au mulţumit pe Nicolae Ceauşescu pentru că în următorii 15 ani ofensiva împotriva culturii s-a intensificat. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video