Cum am decis să devin stupid

Unele dintre cele mai curajoase montări au la bază un roman, uneori de proporţii, de data aceasta, de mică întindere, cu toate acestea necesitând o dramatizare adecvată scenei. Când regizorul îşi realizează propria adaptare de text, ca în cazul de faţă – Comme je suis devenu stupide (M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2004) de Martin Page, alegând actorii în funcţie de propriile retuşuri în scenariu, este, din nou, un aspect favorabil. Secţiunile romanului, explicit delimitate şi la nivel formal, dar şi ca mesaj, facilitează transpunerea lor în momente scenice, cu condiţia ca anumite descrieri, explicitări sau pasaje narative să fie valorificate sub forma dialogului, altele fiind uşor modificate, iar altele lăsate cu totul deoparte.

Fără niciun fel de introducere, regizoarea Irina Popescu Boieru începe spectacolul subit, de la momentul când protagonistul, Antoine, decide că vrea să devină prost, încercând, mai întâi, alcoolismul şi-l încheie insistând pe revenirea acestuia la condiţia sa anterioară, acceptându-şi inteligenţa, inadaptarea, locul într-o societate în care locurile s-au cam ocupat. Spectacolul este, astfel, actual pentru că, spre deosebire de romanul centrat pe povestea bizară a unui erou, miza este alta: protagonistul devine reprezentantul tuturor tinerilor din secolul al XXI-lea, pentru al căror destin social inteligenţa, cultura şi calităţile umane nu au niciun cuvânt de spus, ba chiar pot constitui o piedică într-o lume corporatistă, consumistă, robotizată. Subtilitatea regizorală reiese din modul în care reuşeşte să valorifice nuanţele termenului ”stupid”, care nu înseamnă numai prost/ imbecil/ lipsit de inteligenţă, ci şi absurd. Antoine este absurd în deciziile pe care le ia şi lumea din jurul său este absurdă/ de neînţeles/ lipsită de sens pentru el. Actorul Emil Coşeru punctează foarte bine în spectacol acest aspect.

Spectacolul este o comedie accentuată, cu roluri puternic scoase în relief, o satiră aspră a societăţii de astăzi. Momentele (aproximativ cincisprezece) sunt unite prin acumulare şi însumare, derularea evenimentelor scenice îşi creşte viteza pe măsură ce se înaintează, însă se insistă pe primele două (ratarea alcoolizării şi scena din spital, premergătoare deciziei de a se sinucide) şi, circular, pe ultimul moment (Antoine şi Clemence); în rest, există impresia că unele dintre celelalte momente (de exemplu, Mc Donald’s, schimbarea de look, modificarea radicală a vechiului stil de viaţă sau vizitarea agenţiei matrimoniale, vizita la bancă, venirea poştaşului) sunt precipitate, având uneori şi o pondere mai mică în cadrul spectacolului. Cumva legăturile dintre scene sunt prea evidente uneori, sper ca, în timp, să se câştige în coerenţă (mă refer strict la partea regizorală, în ceea ce priveşte mesajul ori jocul actorilor, acestea sunt articulate). Scenografia susţine contururile şi proeminenţele de care aminteam prin culori vii (două panouri mari simetrice delimitând spaţiul scenic), proiecţii simulând ambianţa pe un panou de fundal, tonuri aprinse în coloritul costumelor şi chiar şi, tehnic, în reflectoare. În afara celor deja menţionate, decorul este mobil, schimbându-se de la o scenă la alta. Ceea ce este important: actorii joacă, fiecare, mai multe roluri de compoziţie, anumite partituri ieşind în evidenţă mai mult decât altele (cum ar fi cele ale Brânduşei Aciobăniţei ori ale Georgetei Burdujan), ca o demonstraţie a măiestriei actoriceşti. Prestaţia Oanei Sandu în rolul asistentei e mult exagerată. În schimb, pe parte de mişcare scenică îşi pune amprenta. În scenă intră actori extrem de diferiţi, nu numai ca vârstă, dar şi ca potenţial ori experienţă de rol, iar coeziunea partiturilor nu se realizează, chiar dacă, individual, nu se pot stabili reproşuri consistente.

În rolul titular, se optează pentru doi actori tineri, aproape de vârsta lui Antoine, acum fiind distribuit Cosmin Panaite. Dintre toate spectacolele în care a evoluat până în prezent, Cosmin Panaite, deşi joacă, fără efuziuni, calm, natural, neaccentuând dramatic foarte mult, îşi trăieşte, totuşi, rolul – lucru evident la nivel corporal – şi îşi interiorizează efectiv caracterul. Trecerea de la personajul, care îşi păstra timiditatea şi sensibilitatea ca pe nişte adaosuri ale inteligenţei, la individul integrat social, superficial şi pragmatic se realizează treptat, uneori nefiind foarte concludentă (la petrecere, Antoine pledează, ca pe vremuri, o cauză pe cât de nobilă, pe atât de absurdă; după schimbarea de look, rămâne cu privirea chioampă, în loc să primească nişte lentile de contact moderne). Reîntoarcerea la Antoine cel donquijotesc se face, însă, destul de brusc, la fel de brusc cum a început şi spectacolul. Numai că, de această dată, el o întâlneşte pe Clemence, tot o inadaptată, pentru că are curajul de a le spune oamenilor în faţă ceea ce gândeşte (Andreea Boboc este potrivită în asemenea roluri, când personajul reprezentat este unul delicat în ambele sensuri ale termenului).

(Cum am devenit stupid de Martin Page, traducerea, dramatizarea şi regia: Irina Popescu Boieru, distribuţia: Cosmin Panaite/ Andrei Grigore Sava, Andreea Boboc, Radu Ghilaş, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Emil Coşeru, Oana Sandu, Brânduşa Aciobăniţei, Haruna Condurache, Georgeta Burdujan, scenografia: Axenti Marfa, mişcare scenică: Oana Sandu, premiera: 9 februarie 2014, Sala Uzina cu Teatru, TNI)