Cum am devenit feminist

Săptămâna trecută, până şi un om rupt de realitate ca mine, care nu frecventează presa, cu atât mai puţin pe cea de scandal, care deschide televizorul cel mult zece minute pe zi, care nu e la curent cu muzica săltăreaţă, comercială şi disarmonică de azi, a aflat cine este… Alexandra Stan. Habar nu am ce şi cum cântă (prost, cum altfel?); Alexandra Stan este o tânără cu figură infantilă, abia ieşită din adolescenţă, cu faţa tumefiată şi un ochi mov. Un produs artificial al „showbiz”-ului autohton. Aşa cum trăim într-o lume de plastic, înconjurându-ne de obiecte lipsite de personalitate, de unică folosinţă, la fel ne-am obişnuit să consumăm şi filme, muzică, emisiuni, ba, rar de tot, chiar şi literatură de foarte slabă calitate, care nu doar că ne odihnesc mintea, dar ne-o şi amorţesc, blocându-ne într-o lene de gândire ce ne mută cu totul în exterior (temă grea, din care pricină o şi abandonez prompt). Ei bine, există o întreagă industrie a divertismentului de proastă calitate, care are, iată, şi victimele sale.

Problema nu este însă asta. Problema este că imaginea unei doamne desfigurate de un bărbat (sigur că nu-i pot spune „domn”) nu are cum să nu trezească în unii dintre noi spiritul cavaleresc. Simţi, altfel spus, nevoia să îi aplici dobitocului care a stâlcit-o în bătaie pe respectiva domnişoară/ doamnă un tratament cel puţin similar, de nu chiar exemplar. Doar că sunt foarte rare cazurile când chiar o poţi face. Trebuie să recunoaştem faptul că la noi (şi nu numai) mentalităţile sunt rigide, se schimbă greu. Dacă ieşim din raza cercului nostru aseptic de intelectuali de acvariu, adesea fără contact cu viaţa „reală”, constatăm că persistă încă, în special în mediul rural (dar, cum societatea noastră este abia la a doua generaţie de orăşeni, constatarea se extinde şi asupra mediului urban), concepţia că bărbatul trebuie să dea tonul, iar femeia să-l urmeze obedientă. Când nu se întâmplă aşa, masculul îşi protejează acest „drept”, pe care-l consideră al său de la natură. Oricât am fi de destupaţi, de emancipaţi, conservăm în noi, poate fără să fim de fiecare dată conştienţi, rămăşiţe ale viziunii paternaliste; presa întreţine şi ea, din inerţie, deşi aparent le acuză, aceste prejudecăţi. Dacă o femeie anonimă este stâlcită în bătaie de soţul întors pe şapte cărări de la cârciumă – nu e o ştire sau, oricum, e doar una de fapt divers. Dacă, în schimb, un consort mai plăpând este învineţit de nevastă – atunci totul devine o ştire de-a dreptul comică. De ce? Pentru că această inversiune ne lezează aşteptările, ne scoate din obişnuinţă. Iarăşi, dacă o doamnă este hărţuită de şeful său, dacă o tânără mămică trebuie să suporte avansurile insistente ale unui funcţionar, dacă o doctorandă trebuie să facă faţă presiunilor şantajiste ale îndrumătorului – constatăm cu îngrijorare moderată faptele, dar nu ne lăsăm şocaţi. Déjà vu-ul nu mai deranjează, chiar dacă e abominabil… Dacă am inversa rolurile şi am afla despre un domn hărţuit de şefa nimfomană, de un tătic curtat mult prea insistent de patroana venerabilă a unei grădiniţe, de un doctorand molestat de „magistra” sa, ei bine, atunci am investi mult mai mult patos în comentarea ştirii. De ce? Pentru că excepţia atrage atenţia. Pentru că aşa se răstoarnă covârşitoarea tradiţie care ne spune că noi, bărbaţii, suntem „sexul tare”, că lumea se dispune după cum o construim noi. Clişee? Sigur că da, clişee strâmte, dar ele sunt greu de smuls din mentalitatea noastră, neruptă încă de originile ei rurale. La un alt nivel, purtând alte haine, frecventând şcoli înalte, apărând la televizor, cuplul Ion şi Ana reprezintă încă, în esenţa sa, o realitate nu tocmai rară a societăţii româneşti. El e impresar, angajator, profesor, soţ, ea e cântăreaţă, angajată, alumnă sau nevastă obedientă.

Statisticile ne arată că, dintre persoanele care trebuie să facă faţă unei hărţuiri sexuale, peste 90% sunt femei; dintre acestea, peste 80% sunt tinere, iar abuzul vine, în proporţie dominantă, din partea şefului, a directorului, a patronului ş.a.m.d. Adică a celui care poate dispune de soarta sa. Ieşind dintre cifre, răsuflu spunând că nimic, dar nimic nu mi se pare mai descalificant şi nimic nu poate coborî mai jos un pretins domn, decât şantajul meschin în vederea obţinerii unor „avantaje” sexuale. Şi, adaug, nimic nu e mai umilitor pentru victimă. A înlocui seducţia (permisă aproape oricând, în limitele deontologice şi în cadru informal, deşi ea se poate insinua decent şi subtil, insesizabil, în orice context) cu hărţuirea este semnul unei impotenţe psihice şi a unei mârşăvii sufleteşti pe care nimic nu le poate răscumpăra. La fel, a recurge la avantajul forţei fizice, în locul argumentelor te coboară, ca om, la un nivel de cavernă.

De aceea, ori de câte ori aflu despre astfel de cazuri, care încalcă nu doar etica şi bunul-simţ, ci neagă tot ceea ce avem pretenţia că am construit în sute de ani, civilizaţia care are la bază acceptarea celuilalt, simt cum mă îneacă dezgustul şi cum îmi creşte pulsul. Legea ar trebui să fie mult mai aspră cu astfel de ipochimeni. Cu atât mai mult mă îneacă indignarea când e vorba de abuzul violent sau şantajist al unui bărbat asupra unei doamne. Asta trădează toate valorile în care cred, neagă toată marea literatură care a construit în noi acest sentiment (livresc, cultural în esenţa lui!), nobil şi atotcuprinzător, care este dragostea.

Trăim încă într-o societate care nu s-a debarasat de pornirile străvechi, într-o societate în multe privinţe retrogradă, în care opinia publică nu acuză vehement violenţa sau abuzul sexual comis asupra femeilor. La noi, discriminarea există cu asupra de măsură şi nu doar acolo unde te-ai aştepta să o găseşti, ci, poate în mai mare măsură, în mediile care se vor elevate, care au pretenţii şi ifose intelectuale, dar încalcă regulile minime de politeţe şi convieţuire curtenitoare (ce demodat sună astfel de cuvinte!). Or, toate aceste cazuri mă fac să devin un feminist înrăit. Pentru că, în societatea românească, doamnele continuă să rămână victimele predilecte.

Nu ştiu, spuneam, cine e Alexandra Stan. Ştiu însă că ea este, indiferent de detalii, o victimă. Şi un bun martor pentru ceea ce se petrece, mult mai des decât ne luăm răgazul să constatăm, în societatea noastră, de ţară care a aderat la ONU, la UE, care respectă Drepturile omului ş.a.m.d.