Cum citim azi literatura scrisă în timpul comunismului?

Avem azi tendinţa de a socoti că operele apărute în timpul comunismului sunt rezultatul posibilităţilor, discernământului, talentului, voinţei cutărui autor. Ceea ce este fals! Nu ştim ce ar fi fost Scrinul negru sau Cronica de familie, de exemplu, dacă ar fi fost elaborate în condiţii de libertate. Între instanţa auctorială şi cea a receptării se interpusese, după cum bine ştim, instanţa cenzurii, lectorul ideologic, mai vigilent sau mai permisiv, în funcţie de perioadă, dar mereu prezent. Lectorul acesta devenise, de fapt, coautor. În timp, scriitorii au acumulat experienţă şi s-au transformat ei înşişi în supraveghetori ideologici ai propriei opere: au deprins, altfel spus, ceea ce putea fi scris şi ceea ce nu ar fi căpătat dreptul la publicare. Şi fie au ocolit temele tabuizate, fie au căutat mijloace de eschivă, de înşelare a cenzurii. Sau, în cazuri extrem de rare, au refuzat colaborarea şi s-au luptat pentru ca operele să le apară aşa cum au fost scrise (cazul Buneivestiri, romanul din 1977 al lui Breban, atacat apoi în plină plenară a CC a PCR). Tot ce se publica avea caracter oficial, pentru că presupunea acceptul sistemului, aprobarea cenzurii etc. De aceea, limbajul (sau mai degrabă stilul) esopic, micile strategii, aluzii, ironii, renumitele şi atât de gustatele „şopârle” (care garantau succesul de public) nu se explicau prin păcălirea cenzurii, prin adormirea vigilenţei ideologice, ci prin aprobarea oficială. Sistemul închidea ochii, permitea o supapă. Se crea, astfel, un fel de înţelegere tacită între autor şi cititor.

Pe de o parte, căutând succesul, popularitatea, scriitorul se străduia să strecoare, într-un fel sau altul, dar cele mai adesea contând pe acceptul cenzurii, aluzii benigne la realităţile regimului. A luat astfel naştere o literatură pe care cu greu o mai digerăm astăzi: aceea care şi-a construit mesajul în funcţie de realitatea politică pe care dorea să o critice anemic. Interpretarea acestor texte în afara sistemului politic care le-a generat şi la care ele au reacţionat le sufocă astăzi. Am făcut un experiment cu studenţii mei: le-am pus în faţă, fără să deconspir numele autoarei, cele patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista „Amfiteatru” din decembrie 1984. Au reacţionat confuz la metafora „poporului vegetal”, deşi unii dintre ei au bâiguit ceva despre necesitatea revoltei. Nu i-a mai impresionat poemul Totul. Şi cum ar fi putut să o facă atâta vreme cât lumea aceea STAS, gri le este necunoscută? Alt exemplu: romanele care au avut un uriaş succes începând cu finele anilor ’60, care trimiteau la realitatea cruntă a „obsedantului deceniu”, nu mai au foarte mulţi cititori acum. Galeria cu viţă sălbatică, Biblioteca din Alexandria dau cont strict literar. La fel, romanele lui Augustin Buzura sau ale lui Marin Preda sunt citite cu totul altfel: nimeni nu mai caută aluzii politice, nimeni nu mai caută, altfel spus, adevărul interzis în cărţile de ficţiune. Delirul nu mai poate produce senzaţie acum, pentru că el nu poate fi citit împotriva nici unei interdicţii. Pe de altă parte, Marin Preda rămâne un prozator esenţial nu numai din perspectivă estetică, ci şi pentru că literatura lui nu a ocolit temele epocii sale dificile. Viziunile întunecate, violente ale lui D.R. Popescu, din F. sau Vânătoare regală au parte de lecturi normalizate: cititorul de azi nu mai caută realitatea de dincolo de text, iar cel care a cunoscut-o nu o mai reconstituie. În mod clar, au pierdut teren parabolele, utopiile negre, care construiau viziuni ale unui sistem politic totalitar, plasat în insule exotice sau în spaţii izolate. Dar de citit citim cu destulă apatie romane precum Biserica neagră, Racul, Viaţa pe un peron, Al doilea mesager. Chiar şi Adio, Europa!, reuşita lui I.D. Sârbu, a pierdut mult teren odată cu îndepărtarea de „Isarlîkul” comunist şi cu normalizarea lecturii. O altă situaţie este cea a autorilor-disidenţi: istoria literară îi reţine ca atare, dar ei mai interesează sau nu în primul rând prin calitatea estetică a operei lor. Mărturii s-au adunat cu nemiluita. După 1990, Paul Goma va avea destule dificultăţi în a fi acceptat în calitatea sa majoră: aceea de scriitor. Cum îl mai citim azi? Scriitorul Paul Goma trebuie salvat cumva de disidentul Paul Goma. La decenii bune după căderea comunismului, cărţile lui sunt puse în situaţia de a face faţă unei alte provocări, aceea a unei lecturi nepolitice, preponderent estetice.

În canonul nostru intră azi acele opere care fac faţă unei lecturi noi, lipsite de suspiciune şi de încordarea politică. Prin urmare, literatura scrisă în timpul comunismului trebuie citită în contextul ei politic. Dar cea care nu mai răsuflă în afara acelui context, probabil va rămâne un document şi atât. Poate par cinic, dar cazul celor mai mari părţi ale operelor care au căutat să răspundă, în mod favorabil sau critic, realităţii politice, este asemănător cu cel al imensei producţii realist socialiste: o mai înregistrăm numai ca să putem documenta vidul estetic, transformarea literaturii în instrument de propagandă.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi