Cum se citeste o carte si cum se rateaza un film

Da, stiu ca titlul denota prea mult orgoliu, insa, pus in context, s-ar putea sa nu fie atit de ultragiant. De ce? Pentru ca ceea ce fac nu e mai mult decit aplicarea metodei idiosincratice a lui Nabokov, la care ader cu toata fiinta. Iar metoda lui Nabokov nu e altceva decit adaptarea/adoptarea Crezului flaubertian: stilul e structura. Tangential (ah, perversitate auctoriala!) ma voi referi si la ecranizarea lui Baz Luhrmann, doar tangential, pentru ca scopul meu aici este sa disec o hermeneutica gresita, o foarte proasta interpretare a textului.

As vrea sa incep cu ceea ce Luhrmann construieste ca suprastructura narativa, adica introducerea unui frame (rama, cadru, nu in sensul cinematografic, ci narativ) inutil: regizorul australian a simtit nevoia ca Nick Carraway sa fie un scriitor alcoolic ratat, care scrie romanul Marele Gatsby la indemnul unui psihiatru intuitiv (si, evident, gras, bonom, proiectat pe fondul unei perdele de fulgi ce va contrasta cu zapuseala care imbraca scena climaxului). Asta, bineinteles, pentru a crea legatura cu imaginarul colectiv care ne ofera un Fitzgerald aidoma. In fond, Amazonul (ma refer aici la taraba respectiva) abunda de recomandari care scot in fata faptul ca o anumita fictiune se bazeaza pe fapte adevarate. Primul pas al lui Luhrmann este sa anuleze fictiunea, introducind o fictiune in fictiune. Pentru ca una este ca ingenuul si programatic-nejudecatorul Nick Carraway sa fie narator, alta e ca acesta sa poarte in spinare imago-ul lui Fitzgerald. Care, by the way, judeca… Hai sa dezvolt: intreaga maiestrie (craftsmanship) a lui Fitzgerald, in Marele Gatsby, sta in faptul ca el, autorul, e absent. Ca purtatorul de cuvint, concept si imagine, pe numele sau Nick Carraway, e strict definit din primele trei fraze: or, pentru asta, ai nevoie de un mare scriitor.

Citez:

 „Pe vremea cind eram ceva mai tinar si mai vulnerabil, tata mi-a dat un sfat pe care de atunci incoace il tot intorc pe toate fetele.

• Ori de cite ori iti vine sa critici pe cineva, indiferent pe cine, mi-a spus el, nu uita ca nu toti oamenii de pe lumea asta s-au bucurat de avantajele de care ai avut tu parte“.

 Cuvinte pe care Luhrmann le pune a capo, insa pe care nu le investeste cu nici o semnificatie, tocmai pentru ca scopul sau final (si asumat) este acela de a reda o epoca prin marturisire. Iar marturisirea lui este o critica superficiala. Ceea ce Carraway nu face, cel putin in debutul romanului. Intorc pe toate fetele si ajung la aceeasi concluzie: Carraway-povestitorul e un tip melancolic, un matur care isi povesteste experientele din vremea cind era un biet pui, supus legii parintesti: Nu critica. Lege prin care tinarul Carraway primeste mai mult decit ceea ce ni se pare evident la o prima privire. Primeste umilinta. Da, dar nu si prostia! Revin la maiestria stilistica, care aici da bataie la fund oricarei alte interpretari: Fitzgerald judeca nejudecind. Si o face exclusiv prin stil si descriere. Lucru pe care Luhrmann l-a intuit, dar care nu i-a reusit. Luhrmann e atit de departe de acel eroism stilistic al lui Fitzgerald, pe care Lionel Trilling i-l atribuia (imprumutindu-l de la Gide re. Goethe), incit ceea ce reuseste e o perfecta caricatura. O comedie bazata pe Marele Gatsby… Da, am intrat in conventie.

Spunea Fitzgerald: „I have been only a mediocre caretaker… of my talent“. Insa, ceea ce foarte putini au curajul de a spune este ca, desi conationalii sai cauta de trei secole Marele Roman American, el l-a scris. Marele Gatsby e un roman perfect. Ca viziunea sa a fost una care a imbracat haina judecatii morale, nu pot nega: ce mare scriitor nu judeca mediul in care traieste? Diferenta dintre viziunea sa si a unui Luhrmann, insa, este una stilistica: Fitzgerald arunca totul in circa unui narator inocent, creind celebra instrainare a formalistilor rusi. Luhrmann nu face altceva decit sa creeze exces: a ilustra o epoca, la el inseamna pur si simplu sa intilneasca orizontul de asteptare al unui public mediocru, fara a-l mai citi pe Fitzgerald sau, mai rau, ingrosind niste linii perfect trasate.

Haideti sa mergem pe firul stilistic, totusi, si sa cautam acel nod nabokovian al romanului: avem doua asemenea teme, pe care Fitzgerald ni le scoate in cale cu bunavointa:

• Scena primei vizite, si a perdelelor tremurinde.

• Cele doua scene ale dedublarii lui Carraway, inainte de a judeca si dupa – vocea lui Daisy.

Pe larg:

• „In incapere isi facu simtita prezenta o adiere usoara, care matura perdelele inauntru la un capat, le facu sa se umfle in celalalt capat, ca niste drapele pastelate, rasucindu-le spre tavanul ce aducea cu un tort de nunta glazurat – iar apoi se lasa unduindu-se deasupra carpetei groase de culoarea vinului, proiectindu-si umbra aidoma vintului pe suprafata marii“.

 Ei bine, orice student de la Litere va recunoaste aici o impresie. O senzatie. O adiere. Un cadru stilistic ideal pentru a o introduce pe Daisy si a sa voce inefabila (in momentul povestirii). Luhrmann vede aici o furtuna de perdele, o viermuiala pe care o transforma in metafora cu gratia unui buldozer. Viermuiala pe care o transpune face parte din orice alta carte. Poate din Moby Dick (o carte, intr-adevar, a excesului, desi acolo lipsesc personajele feminine, fie ele si secundare)! Adierea primavaratica a lui Fitzgerald se transforma in furtuna, intr-un haos menit sa o nasca pe Daisy. Iar ceea ce naste adierea trecuta in furtuna e un robot purtator de mieunaturi care o intrece pina si pe Mia Farrow intru pisiceala.

 • Cum o aude Carraway prima oara: „M-am uitat din nou la verisoara mea, care incepu sa ma descoasa cu glasul ei scazut, emotionant. Era genul de glas pe care il urmaresti sesizindu-i cel mai mic crescendo si descrescendo, de parca fiecare replica ar fi o replica muzicala ce nu va mai fi interpretata niciodata. (…) un glas cintat, care te incredinta ca mai adineauri a avut parte de niste intimplari asa de nostime si de interesante si ca, in scurt timp, urmeaza altele la fel de nostime si de interesante“.

 Vocea lui Daisy e un nod stilistic in Marele Gatsby. E asemenea sepcii lui Bovary, asemenea trasurii lui Cicikov. Vocea lui Daisy poarta in ea dezlegarea tuturor legaturilor aparent indestructibile, vocea ei contine dezlegarea propriului mister, e o lectie (la naiba!!!!) de/despre interpretare. Carey Mulligan e liniara, da tot ce poate din prima secventa, cea atit de prost asamblata de Luhrmann. Misterul ei e inexistent – ar putea la fel de bine sa joace un ursulet din partea a treia a Razboiului stelelor – tocmai pentru ca Luhrmann nu a inteles care e treaba cu personajul sau. Ce a inteles el foarte bine a fost ca are de-a face cu o snoaba plina de bani. Da, corect, Luhrmann, plus inca vreo douazeci de chestii esentiale! Ti-ai pus vreodata intrebarea de ce il prosteste Daisy pe Carraway la inceput? Nu? Hai, ca-ti spun eu: pentru ca e indragostit de ea. Ceea ce privirea tembeluta a lui Spiderman/Maguire nu va reda in vecii vecilor.

Alte detalii care-l ascund pe Dracu: valetul familiei Buchanan e francez (modul cel mai sigur de a caricaturiza snobii cu bani e sa le atasezi un valet francez sau purtator de accent frantuzesc – asta Luhrmann a invatat-o de la Cartoon Network), asistentii valetului sint extrem de negri, tocmai pentru a contrapuncta (in mintea regizorului) importanta exagerata pe care o acorda filmul discursului rasist al lui Tom Buchanan.

Si, ca sa inchei (as putea umple asa intreaga revista): va amintiti foarte bine scena aceea care ar trebui predata la orice curs de drama writing, scena hotelului, cind Tom pune intrebarea sfisietoare: Nu m-ai iubit niciodata? Ei bine, Fitzgerald il pune pe Tom sa ia cu el o sticla de whiskey, bine invelita intr-un servet. Regizorul ii pune in mina doua sticle. Iar asta spune totul despre interpretarea lui Baz Luhrmann. (Bogdan-Alexandru STANESCU)