De ce câştigă ruşii în Siria?

"Tragedia în plină desfăşurare în Aleppo constituie o ameninţare directă pentru securitatea europeană, putând duce chiar la un conflict între Rusia şi NATO", scria sâmbătă The Telegraph. Este greu de spus dacă se va ajunge chiar atât de departe, dar e cert că situaţia din Siria, cu toate chestiunile asociate (de la imensul flux migraţionist care a inundat Turcia, Libanul, Iordania şi, din vara trecută, Europa, până la exacerbarea conflictului cu tuşe geopolitice şi religioase dintre shiiţi şi sunniţi), a devenit explozivă. Mai ales după ce ţările din Golf au anunţat că sunt gata să trimită trupe terestre în Siria, iniţiativă la care s-ar putea ralia şi Turcia, membru NATO. Ultima posibilitate, deloc ipotetică, îl face de altfel pe autorul articolului din cotidianul britanic să ia în calcul varianta unui conflict deschis între NATO şi Rusia. Cu atât mai mult într-un context în care primul ministru rus, Dmitri Medvedev, vorbea în prima a zi a tradiţionalei conferinţe anuale pe teme de securitate care are loc în februarie la Munchen despre "noul război rece" care s-ar fi instaurat între ţara sa şi Occident.

În teorie, la Munchen, unde este prezent şi secretarul de stat american John Kerry, s-a negociat vineri un acord de încetare a focului în Siria. Numai că mulţi observatori cred că singurii beneficiari reali par să fie ruşii şi Bashar Assad care speră că până la intrarea acestuia efectiv în vigoare să poată încercui şi lichida apoi insurgenţii moderaţi care controlează (încă) Aleppo. Nimic surprinzător. Până acum Moscova nu a făcut decât să livreze public ficţiunea că luptă contra ISIS unor europeni (parţial şi americani) naivi care speraseră că ruşii s-au implicat militar în Siria pentru a lupta contra terorismului islamic şi pentru a limita fluxul migraţionist. În realitate nu au avut nici pe departe în vedere astfel de obiective. Sau, în cel mai bun caz, au considerat chestiunea terorismului pe moment secundară faţă de ţintele prioritare: salvarea regimului Assad şi consolidarea prezenţei lor militare în regiune. Cât despre fluxul migraţionist, care acum tocmai se amplifică masiv cu refugiaţii care fug din Aleppo, pentru ei este în fapt un mare şi neaşteptat bonus pentru că destabilizează grav Uniunea Europeană.

Situaţia reală a fost descrisă foarte bine de John McCain, preşedintele Comisiei de Apărare din Senatul american, prezent la aceeaşi conferinţă de securitate de la Munchen. "Dl. Putin nu este nicidecum interesat să fie partenerul nostru, ci doar să salveze şi să consolideze regimul Assad. El vrea să repoziţioneze Rusia ca putere majoră în Orientul Mijlociu, utilizând Siria drept un poligon de încercare pentru modernizarea arsenalului militar al Moscovei, doreşte să transforme provincia Latakia într-un avanpost militar prin intermediul căruia să impună o sferă de influenţă în regiune, un nou Kaliningrad sau o nouă Crimee, şi vrea să exacerbeze criza refugiaţilor pentru a o utiliza ca o armă care să provoace o falie transatlantică şi să torpileze proiectul european."

Toamna trecută, după ce Kremlinul luase decizia de a se implica militar în Siria Barack Obama decreta, cu obişnuitul său ton superior profesoral, pentru care îl critică nu doar adversarii săi republicani, ci şi, în privat, mulţi lideri europeni, că nu există o soluţie militară pentru Siria şi că ruşii vor lua act foarte repede de coşmarul în care au intrat. Ei bine, şi asta constată ironic şi Wall Street Journal într-un editorial de la sfârşitul săptămânii trecute, ultimele evenimente îl contrazic de o manieră aproape umilitoare: ruşii, regimul Assad şi iranienii sunt aproape de a câştigă militar partida pe teren. Forţele moderate cu care în teorie ar trebui să se negocieze "soluţia politică" despre care vorbea Barack Obama sunt literalmente pe cale de dispariţie în timp ce ISIS a fost relativ puţin afectat, oricum în nici un caz din cauza atacurilor Rusiei.

Ca să fim totuşi oneşti faţă de preşedintele american atât contextul strategic de pe teren, cât şi cel politic intern îi sunt, ambele, masiv favorabile lui Vladimir Putin. Obiectivele sale în Siria, descrise foarte bine de John McCain, sunt simple şi clare. În timp ce americanii trebuie să facă un balet cvasi-imposibil între turci, kurzi, guvernul de la Bagdad (aflat sub influenţa Iranului) şi ţările sunnite din Golf. De exemplu, pentru turci kurzii, de departe cei mai eficienţi în lupta împotriva ISIS, sunt văzuţi drept un pericol mai mare decât grupările teroriste islamice. Iar ţările din Golf sunt mult mai îngrijorate de influenţa în creştere a Teheranului decât de ISIS. Or, este extrem de dificil să gestionezi lucrurile atunci când te confrunţi cu atât de multe obiective contradictorii.

Pe de altă parte, lui Vladimir Putin puţin îi pasă dacă bombardamentele violente ruseşti omoară civili, distrug şcoli sau spitale (Riad Hijab, liderul celui mai important grup sirian de opoziţie, aflat şi el la Munchen, a declarat că ruşii sunt responsabili pentru cel puţin 58 de masacre împotriva populaţiei civile, doar în ultimele 10 zile). Spre comparaţie, trei sferturi dintre avioanele implicate în raidurile aeriene americane se întorc cu muniţia intactă din cauza restricţiilor severe impuse de Washington pentru a afecta la minimum ţintele civile. În plus, Vladimir Putin nu are nici un fel probleme acasă cu criticile în mass media (controlate total de Kremlin) sau cu ONG-uri critice.

La drept vorbind, el nu are prea mari probleme de imagine nici în afara ţării. Dacă americanii ar fi provocat a zecea parte din victimele civile afectate de raidurile ruseşti s-ar fi pus imediat în mişcare mitinguri de protest, iar presa, în general controlată de stânga liberală, ar fi explodat de indignare. În cazul ruşilor nu am văzut nici un protest semnificativ. De exemplu, pacifiştii de la coaliţia "Stop the War" din Marea Britanie (al cărui preşedinte a fost până de curând noul lider laburist Jeremy Corbin) nu au dat nici măcar un comunicat de protest. Altfel stau lucrurile atunci când este vreun conflict în Gaza sau când Statele Unite bombardează din greşeală vreun obiecitv civil în Afganistan. Indignarea dă în clocot.

Realitatea este că mai ales europenii par complet năuciţi de ceea ce se întâmplă în Siria. Se miră aproape copilăreşte că Putin una spune şi alta face şi că, departe de a atenua criza refugiaţilor, ruşii nu fac decât să o amplifice. Discursurile generoase şi apelul la principii, elemente de soft power, se dovedesc în mare parte nerelevante atunci când nu sunt dublate şi de elemente de hard power. Şi nu e vorba doar de instrumentele de forţă descurajante în sine, ci mai ales de voinţa politică care să le facă cu adevărat relevante. S-a văzut asta în Crimeea, în estul Ucrainei, în Siria. Şi cine ştie ce mai urmează pe listă.