Caută 
3 MIN
A fost nevoie de un accident cumplit ca să ni se reamintească ce naţie suntem noi şi ce supernaţii sunt alţii.
Comentariile pe Facebook, în urma tragediei petrecute duminică seara în micul stat ex-iugoslav Muntenegru, s-au întrecut unele pe altele, blog-erii s-au întrecut pe ei înşişi, ba chiar şi mari vedete animatoare de dialoguri la televiziuni renumite s-au întrecut în ton şi spectacol să arate unica fotografie ce ilustrează calitatea de oameni a muntenegrenilor care au dat buzna să doneze sânge. Ce este asta? Am evoluat de la Cimitir TV la Tragedie În Direct? Este adevărat că ratingul, respectiv audienţa în rândul maselor de privitori de ecrane face diferenţa şi că asta decide în mod direct mărimea profitului, dar în astfel de cazuri e absolut nefiresc să se întâmple aşa. Înseamnă că minusculul rol educativ pe care s-ar presupune că îl au televiziunile s-a dus şi acela naibii. Pare mai important ca emisiunea să enerveze, pentru că asta îl determină mai uşor pe telespectator să se implice – poate chiar trimite şi un sms la preţul de vreun euro plus TVA.
Într-o lume normală, faptul de a dona sânge este cât se poate de banal. Pe 11 septembrie 2001, spitalele de la periferia New York-ului au rămas aproape pustii pentru că medicii s-au grăbit să ajungă în centrul metropolei, acolo unde credeau ei că va fi nevoie de ajutorul lor. În schimb, la toate spitalele din oraş, inclusiv în cele părăsite, s-au format cozi lungi cu cei veniţi să doneze sânge – în tăcere, fără comentarii legate de procedura devenită brusc greoaie, din lipsă temporară de personal.
În România au loc din când în când campanii de donat, încheiate de obicei cu un succes relativ. În rest, un pacient care ştie că urmează să fie operat îşi ia el însuşi măsuri de prevedere chemând rude, prieteni sau colegi de serviciu la centrul de transfuzii. Cei care suferă de diverse afecţiuni ale sângelui şi care au nevoie periodic de sânge proaspăt aşteaptă uneori zile în şir minunea şi nu rare sunt cazurile când se văd nevoiţi să plece din spital aşa cum au venit, fără să se fi găsit nici un mililitru pentru ei. Pe aceştia nu-i vede şi nu-i aude nimeni, poate doar dacă s-ar îmbarca la rândul lor într-un autocar condus de un şofer bezmetic. De ce nu se deplasează convoiul de care de reportaj nu tocmai în Muntenegru, ci la o clinică de hematologie ori la un centru de transfuzii din Bucureşti, să nu zic în ţară, unde cu siguranţă se vor găsi altfel de răniţi, dar cu aceeaşi unică şansă de salvare?
Cât priveşte decizia premierului Ponta de a decreta doliu naţional, deşi e o măsură incontestabilă, ea are un anumit grad de cinism. Dincolo de faptul că primul-ministru a primit reproşuri de la criticii săi cum că ar profita de acest nefericit eveniment pentru a ieşi mai mult la rampă, gestul său creează un precedent, trasând o linie discretă ce împarte accidentele în două categorii: de la un anumit număr de victime în sus toată România va fi oficial în doliu. Poate aşa ar fi trebuit să decidă şi premierul Boc în august 2009, când 14 oameni au pierit într-un microbuz spulberat la trecerea peste calea ferată de la Scânteia, sau premierul Năstase, în mai 2004, după explozia din comuna buzoiană Mihăileşti a unui camion încărcat cu azotat de amoniu (18 morţi), sau premierul Văcăroiu în 1995, după accidentele aviatice de la Baloteşti (60 morţi) şi Verona (49 morţi între care 20 români). Dacă ziua de astăzi este dedicată celor 18 plecaţi pentru totdeauna, atunci să fie amintiţi şi cei pentru care o ţară întreagă a plâns în anii trecuţi.
