Denisa, Delia, Irina şi muzica lor

Fireşte, CD-ul, numai când nu cântă nimeni, fie vocal, fie la vreun instrument (sau mai multe), fie, în fine, în diverse “dozaje” de şi… şi…

De data aceasta, în anticariat “pluteau” sonorităţi, când catifelate, când ludice sau exuberante, care m-au făcut să mă gândesc la un vers din Morgenstimmung, un splendid poem arghezian, din Cuvinte potrivite, despre mâna pianistei (din poem) care “pipăia mierlele pe clape”. Mai apropiindu-mă de “sursă”, am văzut-o şi pe fetiţa de la pian, Denisa Arbore, cum am aflat ceva mai târziu că o cheamă. Mică, cu o faţă rotundă şi, pe ea, o pereche de ochi inteligenţi şi sfioşi, foarte “tânara” pianistă (6 ani) ale cărei mâini aveau pe claviatură ceva de zbor în salturi, răsuciri şi întoarceri surprinzătoare, imprevizibile, fără nici o sugestie de efort, parcă într-o continuă, fluentă, joacă. O invidiabilă libertate, ea însăşi copilărească, a mâinilor de copil, zburdând în voie pe clape. Şi, în liniştea anticariatului, curgerea învăluitoare a muzicii, a acelei magice arhitecturi sonore, către auzul şi sufletul oricui se lasă, ascultând, subjugat.

Curând i s-a alăturat şi Delia, mai întâi ca s-o asculte şi s-o privească şi ea, mai de aproape, pe şi mai mica ei prietenă. Delia (13 ani) şi sora sa mai mare, Irina (18 ani), prietenele Denisei, studiază flautul. Au cântat, pe rând, cele două surori, apoi din nou Denisa, rugate/ invitate s-o facă pentru noi doi, Dumitru Grumăzescu şi eu, tinerele muziciene n-au avut nevoie de o prea mare insistenţă a noastră ca, răzpunzând dorinţei “auditoriului”, vizibil bucuroase s-o facă, încântate să ne încânte, să ne răsfeţe.

N-a trecut mult şi în anticariat a pătruns un grup destul de mare de elevi de gimnaziu din Comăneşti, aflaţi în excursie la Iaşi/ prin Iaşi şi, iată, poposind pentru un ceas (sau aproape) şi la “D.I.G.”, cum mai e cunoscut, aşa, cu iniţialele numelui anticarului-colecţionar, locul de care e vorba. S-au apropiat, păşind în vârful picioarelor, de pianul la care nu mai ştiu dacă atunci era Denisa, ori una sau alta dintre prietenele ei, Delia şi Irina Suceveanu, care cântă şi ele la pian, şi nu doar la flaut. Noii veniţi (însoţiţi de profesorii lor) au ascultat în linişte, până la capăt, apoi aplauzele noastre, ale tuturor, au izbucnit mai puternice acum (decât până atunci), întărite de micii, iată, melomani comăneşteni. Au intrat în dialog unii cu alţii, ieşencele noastre, toate trei – eleve la “Băncilă” şi oaspeţii. Dintre care doi băieţi s-au dovedit nu doar, ca probabil destui alţi colegi ai lor, iubitori de poezie, ci şi atraşi de gândul de a scrie ei înşişi. Copilăreşte, totuşi nu doar nişte versificări harnice, ci chiar având ceva de fior sufletesc autentic (căruia şi naivităţile îi stau bine), drept care amfitrionul D.I.G. i-a şi răsplătit pe amândoi: câte o carte fiecăruia, lăsaţi să-şi aleagă liberi premiul/ premiile din tot ce i-ar fi ademenit de pe rafturi. I-am întrebat dacă bănuiesc câtă muncă (ceasuri şi ceasuri, zilnic, de exersare) este în “culisele” interpretării, dăruite nouă, ascultătorilor. Până la urmă, le-am “trădat” şi secretul mărturisit doar mie de Denisa: prima ei compoziţie (încă neterminată), cântată mie din nou, şi de faţă cu “gelosul” amfitrion-anticar.

Denisa, Delia, Irina: trei fete care trăiesc şi cresc în lumina interioară a muzicii lor. Şi a primelor ieşiri în “public”, acolo, la D.I.G.