Despre elevi

Am scris săptămâna trecută despre şcoală, dar m-am oprit, cu precădere, asupra celui/ celei care predă, încercând chiar să definesc noţiunea de „profesor”. Ce-ar fi astăzi să ne referim şi la celălalt pilon al educaţiei, întrebându-ne, la fel de franc, ce este un elev? Vreau să încep însă cu o glumă care, veţi vedea, are sens în discuţia de faţă. Îşi dă profesoara de română a lui Bulă examenul de gradul întâi în învăţământ. Conform procedurii, la inspecţia obligatorie de la clasă, vin doi universitari, îndrumătorul „lucrării metodico-didactice” şi preşedintele comisiei. Bărbaţii se aşază cuminţi în ultima bancă – rămasă liberă special pentru ei. În imediata lor vecinătate, se află obrăznicătura clasei, Bulă însuşi. Profesoara nu-l poate suferi deloc. Îi creează constant probleme, nu învaţă, e rudimentar şi defazat. Ca atare, ea l-a exclus cu desăvârşire din „regia” orei de inspecţie. Nu i-a oferit nici un „răspuns” de „plasat” la momentul oportun şi l-a mai trimis şi în spatele clasei, avertizându-l să-şi vadă de treabă. Lucrurile decurg remarcabil. Doamna verifică temele, ascultă şi, apoi, prezintă lecţia nouă. Ori de câte ori întreabă ceva, toţi copii flutură mâinile pe sus, şuşotind cu disperare: „eu, eu, eu”. Absolut normal, întrucât „ora” în cauză mai fusese făcută de vreo trei ori cu ei, aşa, „preparatoriu”, „pentru orice eventualitate”, cum se zice. Tinerii cunosc, pe dinafară şi în detaliu, fiecare pas al intervalului didactic. Au fost „prelucraţi” cerebral cu asupra de măsură.

Bulă se simte marginalizat şi ia o decizie nebunească. Ridică, la rândul său, mâna cu entuziasm juvenil, deşi nu ştie o iotă din ceea ce se discută. Profesoara este vizibil iritată şi se preface că nu-l observă, numind mereu pe altcineva. Bulă, îndârjit, nu renunţă. Se întinde, cu burta pe bancă, agitându-şi mâna, cu toate degetele, în sus. Strigă, cu glasul îngroşat timpuriu de „şcoala vieţii”, „eu, eu, eu”. Doamna rezistă eroic, în ciuda faptului că turbulentul personaj atrage atenţia inspectorilor într-un mod, probabil, neplăcut. În sfârşit, tipa ajunge, trepidând, la ultimele cinci minute din lecţie. Mai pune o întrebare simplă, menită să cimenteze, în mintea copiilor, subiectele zilei. Bulă, mai insistent decât oricând, sare pe loc, zbierîând deranjant: „eu, eu, eu”. Evident, femeia nu mai are loc de întors. Se gândeşte, speriată, că ar putea fi acuzată de discriminare. Până la urmă, sunt secundele finale din oră, ce se poate întâmpla, îşi spune derutată? „Hai, Bulă, răspunde tu!”, rosteşte ea cu voce nesigură. Bulă ţâşneşte fericit în picioare şi declamă, sonor, din adâncul fiinţei lui: „Mamăă, ceee seeexy esteee doaaamna profeesoară!” Ilaritate, ţipete, descărcări de nervi. Profa urlă necontrolat la el să părăsească incinta, ameninţându-l totodată cu scăderea notei la purtare. Bulă se îndreaptă, spăşit, către ieşire, dar revine, din pragul uşii, şi, bătând obrazul celor doi universitari, li se adresează dezamăgit: „Băi, dacă habar n-aveţi, de ce naiba mai suflaţi, băi?”.

Dincolo de jocularitate, să sesizăm împreună partea „serioasă” a anecdotei. Bulă şi colegii săi (în registre diferite, accept) sunt victimele „educaţiei” robotizate, în interiorul căreia elevul „funcţionează” aidoma unui android din filmele de science fiction: îi deschizi brutal (prin deşurubare) cutia craniană, îi activezi anumite circuite şi, gata, procesul de învăţare s-a desfăşurat cu succes! Imaginea, să admitem, nu se situează foarte departe de adevăr. Frecvent, diverşi dascăli (intraţi, din jocul întâmplării, în această profesie!) procedează aşa. „Toarnă” informaţii neprocesate şi neselectate în creierul tânăr, umplându-l, prezumtiv, cu ceea ce ei numesc „cunoştinţe”. Bietul discipol dezvoltă astfel automatisme şi, bănuiesc, ticuri, devenind o maşinărie ce reacţionează numai la stimuli. Precizam data trecută că, în registrul teoreticienilor pedagogiei, cel aflat în proces de formare se fixează, inevitabil, la intersecţia a trei elemente cruciale pentru soarta unui om: ereditatea, mediul şi educaţia propriu-zisă, adică şcoala. Mai mult, îmi îngăduiam un comentariu hermeneutic. Dacă ereditatea şi mediul, constatam, ţin de predestinare, fiind imposibil de modificat prin voinţă individuală, şcoala se supune alegerii noastre libere. Or, optând pentru educaţie, un ins îşi exprimă tocmai calitatea/ trăsătura/ însuşirea de a fi viu. Dreptul şi puterea de a alege ne confirmă postura de fiinţe raţionale. Şcoala este aşteptată aşadar să dezvolte această condiţie esenţială a umanului, nu să o inhibe.

Raportarea profesorului la discipol trebuie să fie, în concluzie, una de consubstanţializare, de simbioză intelectuală, de dialog permanent şi revelator. Dialogul reprezintă, prin excelenţă, marca de identitate a oamenilor vii şi egali. El rămâne de aceea vital în exerciţiul paideic. Educaţia însăşi vine din arta comunicării şi din abilitatea interacţiunii mentale. În afara lor, totul se preschimbă, dezolant, în artificiu.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi