Despre frumos, la Iaşi, cu filosofi din toată lumea

Vara trecută, la Rabat, în Maroc, am prezentat candidatura României la organizarea viitorului Congres al ASPLF (Asociaţia Societăţilor Filosofice de Limba Franceză). Proiectul nostru a avut câştig de cauză împotriva celui prezentat de Academia Braziliană de Filosofie (Rio de Janeiro). Prin urmare, în august 2016, Iaşul va fi gazda celui mai important eveniment de profil organizat vreodată în România (printre puţinele din Europa de Est), cu participare mondială. Preşedinţi de academii, academicieni, directori de institute, rectori, decani, filosofi de notorietate de pe toate continentele vor discuta despre „frumos” în amfiteatrele Universităţii „Al.I. Cuza”. Textul de faţa argumentează necesitatea şi „actualitatea” unei asemenea dezbateri.

De ce „frumosul”? Se pot invoca cel puţin patru motive pentru care o astfel de temă ar merita să reţină atenţia unei reuniuni de anvergură: 1) frumosul se numără printre conceptele fundamentale ale filosofiei, cu o tradiţie venerabilă, de neocolit; 2) aduce în discuţie „turnanta estetică” din filosofia ultimului secol; 3) răspunde aşteptărilor reale ale omului de astăzi, preocupat de tot mai de „estetizarea” lumii în care trăieşte şi de „înfrumuseţarea” propriei vieţi; 4) constituie o punte – adesea problematică – între filosofie şi numeroasele practici artistice.

În privinţa frumosului, întâmpinările filosofice au oscilat între idealizare şi respingere. Grecii din Antichitate îl asociau Binelui şi Adevărului, împreună formând un triptic conceptual redutabil. Frumosul era „văzut” în felul unui arhetip al perfecţiunii. Lucrului recunoscut ca atare nu-i lipseşte şi nu-i prisoseşte nimic, astfel încât orice intervenţie exterioară l-ar diminua sau compromite. Modernitatea va amenda şi revizui dogmatismul idealităţii şi imuabilităţii frumosului. Acesta ar fi, în fapt, contradictoriu; el ţine mai curând de imaginaţie decât de realitate, de subiectivitate şi aparenţe decât de obiect. Frumosul seduce, dar este perisabil şi înşelător.

Estetica, ştiinţa dedicată „frumosului artistic” şi „cunoaşterii sensibile” (inferioară celei „raţionale”), apare abia la jumătatea veacului al XVIII-lea, datorită lui Alexander Baumgarten. Filosofia clasică germană relativizează cadrele de manifestare a frumosului. Potrivit lui Kant, frumosul depinde de subiect; el rezultă din jocul liber al imaginaţiei şi intelectului. Teza kantiană despre « gratuitatea" frumosului sau „plăcerea dezinteresată” produsă de acesta s-a răsfrânt ulterior şi asupra considerării întregii arte ca domeniu autonom şi exerciţiu pur formal. O restricţie suplimentară propune Hegel, refuzând „frumosului natural” orice relevanţă estetică, întrucât nu ar exista criterii obiective de apreciere. Acelaşi filosof proclamă pentru prima oară „moartea artei”, considerată până atunci a fi fost sediul privilegiat al frumosului.

Încă de la 1853 (anul publicării primei Estetici a urâtului, de către Karl Rosenkranz), categoriile estetice au început să fie treptat reevaluate şi resemnificate. Apar estetici alternative şi concepte noi, care pun în discuţie supremaţia frumosului. Sublimul, spre exemplu, este frumosul depăşit, hiperbolizat. Frumosul în sine este considerat mediocru, situat la jumătatea distanţei dintre sublim şi urât. Chiar dacă Nietzsche va aprecia că „lumea nu este justificabilă decât ca fenomen estetic”, avangardele artistice de la începutul secolului al XX-lea vor anunţa inevitabila „moarte a frumosului”.

Întreaga artă abstractă a fost pusă sub semnul unei „crize a reprezentării”, criză resimţită şi astăzi. Pentru artistul contemporan contează mai curând conceptul, mesajul sau poziţionarea ideologică, toate fiind dezle­gate de legătura tradiţională cu frumosul. Gustul însuşi este facultativ. Arta devine „contextuală”, marcată de impera­tivele activismului şi implicării sociale. Urâtul şi banalul s-au „acade­mizat”. „Lumea artei” se repliază spre cu totul alte valori decât cele tradiţionale. Din exigenţe pur comerciale, frumosul se aliază adesea cu kitsch-ul, ceea ce îl face superficial şi frivol. „Abuzul frumosului” – sancţionat de Arthur Danto într-un text din 2003 – vizează tocmai astfel de excese, îndemnând la o poziţionare ostilă. O lucrare nu trebuie să fie neapărat frumoasă: „este de ajuns să fie interesantă” (Donald Judd).

Fără îndoială, recunoaştem „indicii” ale frumosului nu doar în natură şi artă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Interpretările sunt însă contradictorii. Pesimiştii spun că lumea se urâţeşte continuu; dezastrele ecologice, crizele economice, inegalităţile, şomajul se acutizează, contribuind la dispariţia unui mod de viaţă armonios. Economia de piaţă ar ruina „elementele poetice ale vieţii sociale” (Gilles Lipovetsky, Jean Serroy), instaurând aceleaşi peisaje reci şi monotone. Cu toate acestea, constatăm cum sistemele de producţie, distribuţie şi de consum sunt impregnate tot mai mult de intervenţii cu vădită încărcătură estetică. Industriile, designul, moda, publicitatea sunt preocupate de a augmenta stimulii seducţiei, confecţionând un univers estetic eclectic şi eterogen în privinţa gusturilor şi a stilurilor etalate. O veritabilă „estetizare a vieţii cotidiene” este în desfăşurare, cu efecte imprevizibile. Arta se infiltrează în industrie, în comerţ, în viaţa obişnuită. Excepţia şi cotidianul, sublimul şi banalul, originalul şi surogatele tind a se confunda. Asistăm la o rafinare a percepţiei, la triumful sensibilităţii pasagere, la înstăpânirea unui hedonism facil şi frivol, având ca efect consumarea superficială a lumii. Idealul de viaţă devine unul estetizat, centrat pe cumulul de noi experienţe, senzaţii şi plăceri.

Astăzi este tot mai frecvent repusă în discuţie „actualitatea” frumo­sului. Cum se explică traiectoria sinuoasă a conceptului, strălucirile şi umbrele sale? Rămâne acesta o categorie „solară”, de referinţă? Sau, dimpotrivă, evoluează într-o lumină estompată, cre­pusculară? Care mai este „locul” privilegiat al frumosului? Filosofia? Natura? Arta? Viaţa de zi cu zi? Se mai justifică romantismul de altădată al lui Dostoievski, cel care anunţa cândva că „frumuseţea va salva lumea”? 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)