Despre libertatea presei

Am scris, acum două săptămâni, un text (Despre dezinformare) în care, vă amintiţi poate, deplângeam degradarea presei româneşti de la începutul anilor nouăzeci şi până astăzi. Dintr-un vârf de lance al noului model liberal de existenţă asumat, în 1989, de noi, mass-media a ajuns, iată, din nefericire şi în manieră paradoxală, un real pericol, măcar într-o semnificativă parte a sa, pentru însuşi stilul de viaţă liberal, iniţiat de România în urmă cu aproape trei decenii. Deşi nu menţionam acolo detaliul, ideea articolului mi-a venit din sărbătorirea, la data de 3 mai, a Zilei Mondiale a Libertăţii Presei. Mi s-a părut oportun să marchez momentul prin acea scurtă analiză. Interesant, ulterior publicării rubricii mele săptămânale, am aflat că faimoasa organizaţie Reporters Sans Frontières/ Reporteri Fără Frontiere a publicat raportul său anual referitor la starea internaţională a activităţii jurnalistice. Nu sunt, evident, în mod nemijlocit, un om de presă, dar am avut curiozitatea să arunc o privire peste investigaţia în chestiune. M-a surprins să constat că, în viziunea RSF, ne găsim într-unul dintre cele mai delicate momente ale libertăţii de expresie din întreaga istorie a umanităţii. Raţiunile rămân multiple: degradarea climatului democratic pe mapamond (chiar şi în ţări cu tradiţie liberală), asaltul noilor dictatori, de la Putin la Erdogan, şubrezirea Uniunii Europene, infiltrarea trusturilor media cu agenţi secreţi de toate culorile, invazia ştirilor false, terorismul, corupţia, concurenţa (lipsită de deontologia spaţiului tradiţional ziaristic!) a altor mijloace de informare ş. a. Singurele elemente îmbucurătoare ar fi că mai funcţionează încă, în lume, o presă cu adevărat liberă (ea localizându-se, preponderent, în Europa, mai precis în ţările scandinave, primele în clasamentul libertăţii de expresie!) şi că universul nostru românesc a crescut, în planul emancipării mediatice, ajungând actualmente pe un satisfăcător loc 46, în interiorul unei „concurenţe” de aproximativ două sute de state. În general însă, impresia este că presa a intrat sub o presiune fără precedent, din care nu se ştie cum va ieşi.

Perspectiva RSF se manifestă, desigur, ca una fundamental internă. Adică evaluează, draconic, factorii de risc apăruţi în afara sistemului jurnalistic propriu-zis (receptat aşadar ca „victimă” şi nu ca „agresor”). Or, se ştie, în ciuda faptului că sunt de acord cu primejdiile enumerate mai sus, precum şi cu investigaţia profesionistă din spatele statisticilor prezentate acolo, eu susţin, în ethos-ul discuţiei de faţă, o opinie uşor diferită. Evident, mă bazez doar pe o experienţă de consumator de presă şi nu de exponent al ei, iar punctul meu de referinţă rămâne intervalul mediatic băştinaş (cu precădere, cel vizual), neîndoios, restrictiv! Fie şi din această poziţie limitativă însă, nu pot să nu observ că presa are capacitatea de a îngrădi ea însăşi libertatea celorlalţi şi, astfel, pe termen mediu şi lung, de a crea premisele îngrădirii propriei sale libertăţi. De a-şi deveni, cu alte cuvinte, sieşi victimăşi călău. Devierea (halucinantă) a unor televiziuni româneşti, în ultimul deceniu, de la misiunea esenţială a fenomenului mediatic (aceea de a informa), misiune enunţată ca regulă directoare în amintitul raport RSF, reprezintă un argument inexorabil în acest sens. Parti-pris-urile politice de odinioară (care, culmea, au ajuns, paradoxal, „benigne”, din unghiul trecerii timpului!) au fost treptat înlocuite de activismul politic efectiv al unor trusturi jurnalistice (care „au dat”, frecvent, partide şi personaje politice) şi de asocierea lor în grupuri infracţionale organizate, demne de reţelele mafiotice clasice (pornite, s-a demonstrat în justiţie, de la „ziarişti”). Corupţia a devenit deopotrivă modus vivendi şi modus operandi într-o anumită zonă mediatică românească, lucru iarăşi dovedit de anchetele penale. Mai mult, pe fondul unor asemenea veritabile „deturnări” ale scopului efortului mediatic, instrumentarul jurnalistic şi informativ ca atare s-a erodat iremediabil, repet, mai ales în (unele) televiziuni. Talk-show-urile s-au transformat în mascarade ipocrit-inchizitoriale ale unor societăţi mai mult sau mai puţin oculte din viaţa publică, iar buletinele de ştiri în exerciţii de manipulare în masă, menite slujirii intereselor obscure.

Uneori ne mirăm că, în pofida unui context dubios la debutul anilor nouăzeci, România a mers totuşi, neabătut, spre democraţie şi integrare euro-atlantică. Astăzi pot afirma cu certitudine că unul dintre meritele majore ale acelui traseu l-au avut presa liberă (cu adevărat) din momentul respectiv şi jurnaliştii autentici care au denunţat atunci, ferm, orice „impuls” de restaurare (neo)comunistă. În prezent, invers judecând lucrurile, mă tem ca nu cumva pseudo-presa „liberă” să capete forma nefastă a armei de execuţie a gândirii democratice.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi