Despre operă

Se pune frecvent întrebarea – cu precădere, în spaţiul intelectual – dacă/ în ce măsură cineva are sau nu operă? Dar – s-ar cuveni să ne autointerogăm mai întâi – ce este, de fapt, opera? Aş vrea să răspund, parafrazând celebra formulă a naturalistului Georges Louis Leclerc, din discursul lui de acceptare la Academia Franceză (Discours sur le style/ Alocuţiune despre stil: „Le style c’est l’homme même”/ „Stilul e omul însuşi”): Opera e omul. Totuşi, am dubii serioase asupra valabilităţii unei asemenea remarci. Într-una dintre serile FILIT (din 2014), Mircea Cărtărescu observa, justificat, că toată lumea şi-ar dori/ şi-ar fi dorit să scrie/ să fi scris poeziile lui Eminescu, însă nimeni nu ar accepta/ nu ar fi acceptat vreodată să-i trăiască şi viaţa. Cum atunci să ne amăgim că opera ar fi omul? Că, adică, tot ceea ce creezi s-ar mula perfect, aidoma unei mănuşi, pe ceea ce ai trăit şi trăieşti? Butade frumoase, potrivite pentru manualele de literatură română din clasele gimnaziale!

Fie şi la o privire rapidă, putem sesiza incongruenţe multiple între omul creator şi – jucându-ne puţin cu noţiunile – creatorul trăitor. Reţin şi acum o interesantă confesiune făcută de Paul Verlaine (şi citită de mine cu o mulţime de ani în urmă!), în care subtilul simbolist francez denunţa incompatibilitatea extremă între ceea ce experimenta psihic, pe plan creator-oniric, şi ceea ce reuşea să exprime concret, prin scris, în realitatea imediată. Mărturisea, cât se poate de franc, poetul că el plutea, imaginar, pe un cer plin de stele, de unde doar „găinaţul” cădea, parcimonios şi în răstimpuri, pe „bietele” sale „caiete” de compoziţie literară. Artistul dezvoltă aşadar tentaţia de a-şi percepe opera drept „nedemnă” de intensitatea trăirilor veritabil-creatoare, adânc internalizate şi, de aceea, imposibil de transmis umanităţii în autenticitatea lor primară. Exact invers, după cum se vede, decât în optica posterităţii unui scriitor, care-i supralicitează „strălucirea” operei în dauna biografiei „nenorocite”!

Să recunoaştem că există, în relaţia dintre individ şi creaţia lui, o nesuprapunere structurală! Nici dintr-o perspectivă, nici din cealaltă, „entităţile” în discuţie nu par dispuse să fuzioneze ori măcar să reacţioneze „chimic”. Dacă, pentru unii, „opera” contează, „existenţa” celui care o creează rămânând irelevantă (în nimicnicia sa!), pentru alţii (pentru scriitorii înşişi adesea!), ipoteza fix opusă oferă semnificaţie – „viaţa” creatoare trece (în ermetismul său!) înaintea „creaţiei” propriu-zise. Acestea nu sunt simple filozofii estetice, ci au devenit, de-a lungul vremii, ideologii critice serioase. Formaliştii ruşi, bunăoară, vorbesc primii despre „eliminarea” integrală a autorului din „ecuaţia” operei şi despre transformarea istoriei literare într-o „istorie a formelor stilistice”, a mecanismelor artistice, cum s-ar spune, în stare pură, o „stare” eliberată de presiunea biografică a unui exemplar uman anume, chiar şi înzestrat cu geniu. Opera ar avea deci nevoie de „ruperea” (ombilicală?) de „fiinţa” autorului.

Discipolii lui Boris Eichenbaum credeau, cu tărie, că literatura trăieşte sui generis, stabilindu-şi singură, prin „materialitatea”, prin "corporalitatea” ei stilistică, punţi de comunicare cu noi şi noi generaţii de cititori/ consumatori, tot mai îndepărtate şi mai ignorante de/ în raport cu „făptura” istorică a scriitorului. Conştiinţa estetică individuală, a „auctorelui” însuşi, disimulată, gingaş în spatele creaţiei ca atare nu ar mai reprezenta astfel o necesitate hermeneutică. Odată „creat”, textul capătă autonomie şi, în chip evident, viaţă de sine stătătoare. Structuraliştii, prin Roland Barthes în special, au dus mai departe ideea, menţionând o aşa-numită „moarte a autorului”. Creatorul, intuieşte teoreticianul, este întotdeauna trecutul operei. Prezentul îl constituie, invariabil, opera însăşi. Ea îşi „înghite” autorul, acoperindu-i şi neutralizându-i identitatea. Supravieţuieşte independent. În concluzie, creaţia îşi extrage seva vitală din existenţa creatorului pe care, iată, îl „exsanguinează” de-a dreptul.

„Contratimpul” dintre operă şi autor derivă din tensiunea intrinsecă ivită între cei doi. Nu sugerează oare G. Călinescu, într-o analiză asupra baladei meşterului Manole, că opera perfectă e apocrifă, preluând de la făuritorul său doar capacitatea de a exista? Sacrificiul autorului ilustrează regula şi nu excepţia actului creator. După principiul vaselor comunicante, viaţa unuia (în speţă, a autorului!) o condiţionează pe a celuilalt (a produsului creaţiei!). Transferul dinspre primul către al doilea va fi ireversibil. Prin urmare, m-aş aventura să afirm că, dacă vrem să descoperim măsura în care cineva are operă, trebuie să stabilim, în prealabil, măsura în care acel cineva are viaţă. Nu degeaba declamă Goethe, în Iphigenie auf Tauris/ Ifigenia în Tauris, că „infinită este opera (creaţia, n.m.!)pe care sufletul (viaţa, n.m.!) ne zoreşte s-o îndeplinim.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi