Despre siguranţă

Scriind despre frică în urmă cu puţin timp, îl citam pe Benjamin Franklin care făcea undeva o observaţie interesantă: oamenii dispuşi să sacrifice libertatea în numele unei securităţi personale efemere nu merită nici libertatea, nici securitatea în cauză. Constatarea – foarte adevărată altfel! – îmi persistă în minte de mai multă vreme. De aceea, am început să-i evaluez, cum se întâmplă îndeobşte, detaliile şi, ca atare, am ajuns să mă întreb ce este, în ultimă instanţă, această „securitate personală”, această nevoie constantă de siguranţă, nevoie pe care toţi încercăm să ne-o satisfacem cu asupra de măsură şi adesea, precum în critica legitimă a părintelui fondator american, cu un preţ aflat sub standardele normale de demnitate umană? Detectez din start aici nişte nuanţe conotative stranii. Ce înseamnă siguranţa, adică stabilitatea, certitudinea, predictibilitatea, echilibrul etc., atunci când te naşti pe o „stâncă” – fie ea şi puţin mai complexă din punct de vedere geologic! – denumită „planetă” şi situată, posibil, la marginea unui „univers” întunecat, necunoscut, misterios şi, prezumtiv, „infinit”, apt aşadar de a se reinventa/ recicla/ restructura/ redefini/ remodela/ reconstrui, ab initio, într-o manieră continuă? Colac peste pupăză, ce înseamnă toate cele menţionate mai sus în interiorul unei specii, homo sapiens, trăitoare pe amintita „stâncă”, specie, nota bene, a cărei trăsătură definitorie, verificată istoric, rămâne nesăbuinţa? Proiectată pe un asemenea fundal – cât se poate de obiectiv în fond, derivat carevasăzică din specificitatea existenţei noastre -, ideea siguranţei (individului) devine, să admitem, aberantă. Muritori, trecători, vulnerabili, limitaţi, ignoranţi, dezechilibraţi, şovăitori, predispuşi la eroare şi mai ales, repet, nesăbuiţi, oamenii oferă, în evoluţia lor milenară, imaginea perfectă a „insecurităţii” structurale, a unei fragilităţi esenţiale şi nicidecum circumstanţiale. Din ce motiv căutăm deci, atât de insistent-compulsiv, starea de siguranţă, fiind gata să renunţăm la „stări” umane mai nobile şi, totodată,  mai adecvate facultăţilor raţionale cu care am fost înzestraţi, ca starea de libertate bunăoară?

Din instinct, vor răspunde biologii şi, strict somatic judecând faptele, ei au, fără îndoială, dreptate. Impulsul supravieţuirii, ivit, atavic, din creierul nostru reptilian, ne aruncă, pesemne orbeşte uneori, în lupta (absurdă sau nu, depinde de unghiul de reprezentare adoptat!) de supravieţuire animală, unde câştigarea securităţii proprii, indiferent de durata sa, constituie o miză vitală. Ce mă miră pe mine profund în acest context e altceva, iar, cu amănuntul în chestiune, ating practic punctul nevralgic al discuţiei de astăzi. Privind atent mişcarea umanităţii de-a lungul istorie sale, ai fi tentat să afirmi că, într-un anumit sens, unul, neîndoios, paradoxal, individul şi-a găsit cumva mult-dorita siguranţă. Să nu uităm că – tocmai în virtutea instabilităţii ei funciare – omenirii i s-a prezis (în atîtea rânduri, încât momentele nici nu mai merită a fi menţionate) pieirea, haosul, catastrofa, extincţia! şi totuşi, iat-o, în continuare, după nenumărate secole „apocaliptice”, defilând, cu aplomb, pe „stânca” solitară din „marginea” universului! În mod bizar, specia a înflorit, a progresat, atingând, pe diverse intervale cronologice, neaşteptat, „iluzoriul” echilibru şi „falsa” stabilitate, ambele, aspecte ale „aberantei” securităţi iniţiale. Reprezintă, prin urmare, cu adevărat, obsesia siguranţei o utopie a umanităţii? Pe baza evoluţiei noastre (incontestabile, din perspectivă faptică!), statisticienii ar răspunde, cu argumente rezistente, cred, că nu. Calculul probabilistic simplu confirmă ipoteza că noi deţinem, ultimativ, în pofida tuturor inconsecvenţelor pe care le arătăm, capacitatea intrinsecă de a fi safe, de a ne crea un anumit grad de securitate, atât pe palierul vieţii personale, cât şi pe cel al vieţii colective. Este atunci efortul insului de dobândire a siguranţei o pornire injustă, absurdă, imorală şi chiar indecentă, la analiza de detaliu? Vom fi obligaţi să spunem că nu. Dimpotrivă, nevoia de securitate funcţionează în postura unuia dintre „motoarele” supravieţuirii noastre imediate. Este „motorul” progresului istoric însuşi, mai precis.

Cu o precizare însă: a căuta şi, ulterior, a găsi starea de siguranţă nu trebuie să ducă la generarea insecurităţii şi instabilităţii celuilalt. Darwinismul, deşi bun „observator” al chestiunii, nu se dovedeşte şi un bun „explicator” al ei. Trebuie să recunoaştem că, practicată excesiv, nevoia de siguranţă se poate transforma, precum multe alte impulsuri similare, din virtute, în viciu. Raportându-mă astfel la această curiozitate a istoriei omeneşti, am înţeles, în final, şi de ce Benjamin Franklin punea securitatea proprie, atât de neconcesiv, în relaţie disjunctivă cu libertatea generală.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi