Despre succes

Un (mult) mai tânăr prieten de pe Facebook, fost student de-al meu, m-a întrebat recent, în interiorul unui dialog electronic privat, cam care ar fi reţeta succesului? Evident, interogaţia s-a născut pe fondul unei bănuieli mai vechi a partenerului de conversaţie că eu aş fi un om de succes. Pe moment, m-am mărginit – zâmbind, desigur – să resping o asemenea ipoteză de lucru. Nu din falsa, ipocrita „pudoare” a propriului ego, ci dintr-o riguroasă evaluare a aşa-ziselor mele „realizări”. Fie şi o privire sumară (însă, cum să spun?, din interior, adică fatalmente obiectivă, onestă, în deplină cunoştinţă de cauză!) asupra traseului meu biografic de până azi mă obligă să număr mai multe „eşecuri” decât „triumfuri” existenţiale. Cum se întâmplă asta? Păi, printr-o radiografie simplă a decalajului dintre ceea ce aş fi putut face (fiind, constant, disciplinat, harnic, modest şi eficient!) şi ceea ce am făcut cu adevărat (disipându-mă, prea des, în lejerităţi, comodităţii, orgolii şi multiple inutilităţi!). Credeţi-mă pe cuvânt, disproporţia este descurajantă! Am scris cândva un articol (sper, comic!) despre ratare ca „ruptură” între „ceea ce ai visat să realizezi” în juneţe şi „ceea ce ai putut să realizezi”, în mod real, la maturitate. Folosind un astfel de criteriu de selecţie pentru redactarea – aşa cum sugeram acolo ironic! – Dicţionarului rataţilor români, cred că m-aş califica glorios pentru includerea persoanei mele într-unul dintre locurile fruntaşe.

Apoi, în executarea pasului al doilea de prelucrare mentală a întrebării tânărului amic, mi-am dat seama că debitam de fapt prostii. Nu avem o „reţetă” a ratării/ eşecului, în aceeaşi măsură în care nu avem una a succesului/ triumfului. Relativismul acestor noţiuni se revelă a fi, în fond, de o stridentă proeminenţă. Oare cum nu reuşim să-l observăm uneori, cufundându-ne, candid, în filozofii ieftine, „motivaţionale”, despre „izbânda în viaţă” sau, dimpotrivă, în peroraţii lacrimogene, „demobilizatoare”, despre înfrângere ca „dat” insurmontabil al propriului nostru destin? Ca întotdeauna, unghiul de percepţie (adică nivelul/ gradul de implicare subiectivă a receptorului realităţii) joacă aici rolul central. Atât eşecul, cât şi succesul constituie fenomene arbitrare, puse în perspectivă semantică şi simbolică de fiecare individ în parte. O banalitate, dar o banalitate extrem de convingătoare tocmai prin nevoia permanentă de reiterare a ei: triumful unuia înseamnă ratarea altuia şi invers ori, chiar mai bine subliniat, ceea ce pare succes pentru unul poate fi ratare pentru celălalt şi viceversa. Inutil de precizat că o victorie reprezintă frecvent debutul teribilelor sucombări ulteriore, în vreme ce aparenta înfrângere dezvăluie premisele unor extraordinare construcţii de viitor. Aşezarea insului în sistemul de valori ilustrează aşadar fondul configurării conceptelor de mai sus în hermeneutica lui personală. Lumea externă nu oferă soluţii, ci dileme.

Prin urmare, dacă ar fi să ofer totuşi o definiţie a succesului, aş porni de la amănuntul „aşezării” individuale în marea schemă (enigmă?) a vieţii. Devenind egal cu sine însuşi – oricare ar fi spaţiul său de integrare în piramida socială (istorică?) -, omul are, aş constata, şansa, chiar dacă temporar (precum toate fenomenalităţile înconjurătoare!), să simtă gustul succesului, adică să-şi asume, cu satisfacţie, mecanismele ce reglează, în chip nevăzut, compatibilitatea dintre aspiraţie şi posibilitate a fiecăruia dintre noi. Să admită, cu alte cuvinte, onest, că un pas în plus peste respectiva „posibilitate” ar ajunge să funcţioneze în variantă de succes mincinos şi ar fi potenţial autodisctructiv. În manieră similară, nu trebuie să accepte nici pasul în minus, în raport cu „aspiraţia” sa legitimă (bazată carevasăzică pe abilităţi proprii autentice!), întrucât atunci s-ar găsi în textura unui eşec nemeritat, cumva autoindus artificial. Ieşirea din subiectivitate (care s-ar traduce drept renunţarea la autoevaluările bombastice, etern supraestimate) poate duce, într-un anumit sens, la triumf – nu mereu şi neaparat vizibil, însă, cu certitudine, „palpabil” pe palierele interne ale eului. „Încadrarea” în sine însuşi descrie gradul de mulţumire al cuiva pe parcursul dezvoltării lui biografice. Trebuie „să te cuprinzi” în tine nici mai mult, nici mai puţin decât o singură dată, să eviţi, altfel spus, un proces „inflaţionist” al personalităţii tale.

Dacă reuşeşti asta, ai dobândit, indubitabil, victoria supremă. Abia atunci eşti calificat să furnizezi „reţete ale succesului”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi