Despre ură

Ce este ura? Conform dicţionarelor explicative, ura e un sentiment de dezgust manifestat de un ins oarecare faţă de oameni (inclusiv, faţă de sine), animale, lucruri, situaţii sau idei. O definiţie simplă şi la îndemână, veţi zice. Trăim cu toţii, nu-i aşa?, măcar din când în când, o astfel de emoţie. De ce apare însă ea? Parcă aici răspunsul pare puţin mai complicat. Freud a încercat unul în celebra lui Introducere în psihanaliză. Ura se iveşte, după psihiatrul vienez, în impulsul (subliminal, se înţelege) al cuiva de a distruge sursa propriei nefericiri pământeşti, oricum se va fi manifestând aceasta – în mod concret, material sau abstract, imaterial. Psihologii moderni sunt ceva mai nuanţaţi: tind să creadă că ura nu este neaparat motivată, ci ţine de firea unui individ. Cu alte cuvinte, te naşti cu o predispoziţie de a urî, cum, la fel de bine, te poţi naşte cu una de a iubi. Ura ar fi aşadar un dat, ceea ce – foarte interesant! – l-ar putea disculpa, în consecinţă, moral vorbind, pe cel înrobit psihologic de ea. Contra naturii nu ai cum să lupţi, sugerează învăţăturile din bătrâni. În ce mă priveşte, am crezut multă vreme asta şi, de aceea, când întâlneam încrâncenaţi congenitali, le ofeream, în forul meu interior, circumstanţe atenuante. Nu era vina lor, aşa veniseră pe lume. Credeam în actul gratuit al lui André Gide. Adică, poţi dori şi chiar poţi face răul (altuia, celorlalţi, tuturor), nu pentru că vrei să răzbuni răul indus ţie cândva („rău”, de altfel, inexistent!), ci pentru că aşa este natura ta profundă – malignă – şi te supui necondiţionat ei, „ilustrându-te”, „evidenţiindu-te” plenar.

Citind, în tinereţe, Othello al lui Shakespeare, am realizat că această creaţie extraordinară e mai mult despre ură decât despre gelozie (aşa cum se crede îndeobşte). Despre ura lui Iago, ticălosul din umbră. Interpretarea romanticului englez, Samuel Taylor Coleridge, anticipează noţiunea „actului gratuit” gidean. Observă poetul că Shakespeare a personificat, în Iago, principiul malignităţii fără motiv (the motiveless evil). Diabolicul personaj urăşte alteritatea, deoarece aşa a fost construit – rău. Este, prin urmare, un nemernic născut, nu făcut. Indirect, Coleridge vede în gestul de ură un simptom al eredităţii bolnave şi nicidecum o patologie emoţională temporară, cauzată de elemente reperabile. Frumos şi, totodată, generos, întrucât ura rămâne „scuzabilă”. Am însă un obicei prost: recitesc frecvent textele care m-au impresionat de-a lungul vremii. Am procedat identic şi cu Othello. La maturitate, de data aceasta. Dumnezeule, ce surpriză! Un întreg univers hermeneutic s-a răsturnat în capul meu atunci. Am crezut că pătrunsesem într-un spaţiu necunoscut, cu desăvârşire extraterestru, ce fusese mereu lângă mine, iar eu nu-l remarcasem totuşi. Păi, Iago îşi expune clar motivul urii sale pentru generalul maur încă de la debutul piesei, în dialogul revelator cu amicul Roderigo! Deşi îi cunoaşte calităţile militare excepţionale (au fost camarazi de război în Cipru), Othello nu-l alege, inexplicabil, pe Iago pentru funcţia de „locotenent” (un fel de aghiotant), preferându-l pe Cassio, doar un „teoretician” al confruntărilor armate, lipsit de experienţa luptei propriu-zise.

Bine, veţi spune, are un „motiv” veneţianul, dar tot ceea ce orchestrează el ulterior (farsa adulterului Desdemonei, terminată cu moartea femeii şi sinuciderea generalului) se arată a fi de o răutate mult peste conotaţiile nemulţumirii personale de a nu fi devenit „locotenent”. Nu chiar, voi replica, luându-l în ajutor pe Socrate, cel din Dialogurile şi din Republica lui Platon! Constată, în Fedru, „maieuticianul” (idee reluată şi în Republica!) faptul că, în psihicul nostru, există o componentă (instinctuală) extrem de puternică, egală în pondere cu raţiunea, pasiunea ş.a.m.d. Ne referim la thymos (thumos, thymo), un impuls descriptibil ca o acută nevoie de recunoaştere. După Socrate, în interiorul societăţii umane, cetăţeanul are nevoie de recunoaşterea celorlalţi la fel de mult precum de aer. Fără ea sucombă. Cel mai des în ură, bineînţeles. Faţă de sine, dar, deopotrivă, şi faţă de semeni. Astfel, ura nu poate fi niciodată nemotivată, fiindcă reflectă adâncimile vieţii individuale (unde thymos-ul poate fi ireparabil traumatizat), însă, deopotrivă, şi pe cele ale unei comunităţi omeneşti dintr-un anumit stadiu al evoluţiei sale (stadiu, cu certitudine, defectuos în gestionarea recunoaşterii indivizilor!). Inevitabil, nu-mi pot reprima glisarea către decorul actual al mentalitarului românesc, sesizând escaladarea stării de ură la nivel naţional. S-a inventat şi un nou cuvânt în limba română – heităreală (pesemne, de la englezescul hate, hatred – ură!) -, folosit cu voluptate de compatrioţi în definirea şicanărilor de toate tipurile (transformate, pare-se, în mod de viaţă).

Ne complacem în dezgust precum într-o a doua natură. Să fie oare aici ceva mai subtil, legat de degradarea thymos-ului colectiv?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi