Dicţionarul-tezaur al literaturii române

Au apărut, la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, primele două, masive, tomuri, dintr-o serie de opt, ale celei de a doua ediţii, „revizuită, adăugită şi adusă la zi”, a Dicţionarului general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion. Spun de la bun început că avem de a face cu cea mai serioasă lucrare de lexicografie istorico-literară din cultura română. DGLR este un imens şantier, în care au fost şi sunt implicaţi zeci şi zeci de cercetători, majoritatea din institutele de filologie ale Academiei Române. Un astfel de proiect, care presupune un extraordinar efort de sinteză, nu putea fi realizat decât într-un cadru instituţional cum este cel oferit de Academie. Sunt lucruri poate banale în bunul lor simţ, care merită însă amintite, pentru că adesea tocmai ele nu se observă. Or, Academia este singura instituţie capabilă (şi obligată, prin statut) să administreze patrimoniul cultural scris prin sinteze capitale, precum dicţionarele limbii, literaturii, atlasele lingvistice, ediţiile critice, filologice ş.a.m.d.

Nu e o simplă reeditare, în mare proporţie dicţionarul este o lucrare nouă. Evident, orice lucrare lexicografică de această amploare reprezintă o poveste fără sfârşit: ea va trebui permanent adusă la zi, actualizată, corectată acolo unde este cazul. Dar prezenta ediţie face mult mai mult de atât. Nu doar că actualizează informaţia, aducând-o până în anul 2012; nu doar că repară erorile de informaţie din prima ediţie, nu doar că oferă o informaţie mult mai bogată, fiind, fără dubiu, sursa cea mai sigură din domeniul istoriei literare. Primele două volume abia ieşite de sub tipar înlocuiesc multe articole din vechea ediţie, considerate datate sau insuficient de bine informate. Sunt zeci de astfel de cazuri, de cele mai multe ori pentru autori importanţi, precum: Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Tudor Arghezi, A.E. Baconsky, Nicolae Balotă, Eugen Barbu, Ion Barbu, Daniel Bănulescu, Ştefan Bănulescu, Geo Bogza, G. Călinescu, Ilarie Chendi, Mircea Ciobanu, Al. Cistelecan, Mariana Codruţ, Radu Cosaşu, Gh. Crăciun. Cu totul noi sunt şi intrările despre Biblie, Alfabetele literaturii române, Avangardă, Clasicism. De mai multe ori, noile articole, care, în cazul conceptelor sunt adevărate studii, sunt scrise de specialişti recunoscuţi, precum Eugen Simion, Gh. Chivu, Andrei Terian, Paul Cernat, Oana Soare, Mihai Iovănel. Apar autori şi teme noi şi, mai ales, sunt introduse articole-sinteză despre autobiografie, biografie, cărţi populare, critică literară, comparatism, corespondenţă etc. Prin urmare, miza teoretică este mai pregnantă decât în prima ediţie. Începe să funcţioneze, iată, şi în cultura noastră modelul marilor enciclopedii occidentale, axate nu numai pe stricta factologie culturală, ci pe fenomene, pe mişcările tectonice ale domeniului.

Aş spune că, prin rescrierea articolelor despre scriitorii importanţi, există şi un subtil pariu canonizator. Cum în ultimii 20 de ani au apărut câteva istorii ale literaturii, cu pretenţii canonizatoare, cum unii critici cu destulă experienţă, alţii doar cu ambâţ, încă persistă în naivitatea vanitoasă de a crede că se poate face canonul pe cont prorpiu, eventual prin cronica literară, că încă mai e posibil modelul maiorescian, al criticului care vine cu tablele legii, care poate impune o anumită ierarhie valorică – o lucrare fundamentală, mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât poate fi, omeneşte, orice sinteză personală, este mai mult decât necesară. Istoria literaturii este un discurs cu mize ideologice (în măsura în care construieşte imaginea unei literaturi naţionale, simptom al unui specific naţional), simpla înşiruire de autori şi opere, lacunară prin natura ei, nu e în măsură să ofere o imagine completă asupra unei literaturi. (Ea oferă mai degrabă o imagine elocventă asupra autorului ei). Un dicţionar poate face însă acest lucru, într-o manieră mai pozitivistă, mai documentată. DGLR nu riscă, teribilist, răsturnarea scării valorice; nu este, de altfel, un dicţionar cadrul convenţional unde astfel de conflicte de interpretare trebuie să se manifeste. Cu echilibrul său, cu permanentul efort de obiectivare, dicţionarul oferă, implicit, imaginea cea mai onestă, cea mai coerentă asupra literaturii noastre, cu autorii săi, de toate categoriile, dar şi cu instituţiile sale, cu genurile, curentele, revistele şi epifenomenele sale. Din câte observ, una dintre mizele canonizatoare ale lucrării este nu clasicizarea, ci constatarea oficială, dacă pot spune aşa, a clasicizării scriitorilor şaizecişti. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura şi alţii au parte de articole echivalente cu cele ale marilor interbelici.

Extrem de important este modul în care continuitatea domeniului se poate citi în paginile dicţionarului, care este un adevărat palimpsest: urmele clasicului Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900, realizat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, sunt prezente, în special în cazul autorilor din perioada veche şi al presei; din prima ediţie a DGLR au rămas, într-o formă adusă la zi, contribuţiile cele mai bune; intrările noi completează optim lucrarea, demonstrând că fără tradiţie nimic nu este posibil. Printre autorii dicţionarului se numără cercetători cu mare experienţă, precum Remus Zăstroiu, Constantin Teodorovici, Dan Mănucă, Florin Faifer, Gabriela Drăgoi, Gabriela Danţiş, Iordan Datcu, Leon Volovici, Nicolae Mecu, Victor Durnea, Gheorghe Chivu, Eugen Pavel, Stancu Ilin, dar şi o nouă generaţie de istorici literari, precum Mihai Iovănel, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Andrei Terian, Oana Soare, Raluca Dună, Doris Mironescu, Şerban Axinte, Adrian Tudurachi, Ligia Tudurachi, Teodora Dumitru ş.a. Mie unuia (şi) acesta mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale DGLR 2.

În concluzie, discutăm despre un proiect dus la bun sfârşit, care nu aruncă în uitare eforturile înaintaşilor, ci le continuă inteligent. Dacă la dicţionarul-tezaur al limbii s-a lucrat peste 100 de ani, la dicţionarul-tezaur al literaturii române s-a lucrat, fără oprire, peste 50 de ani. Iar rezultatul este unul extraordinar!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi