Caută 
1 MIN
Mi s-a întâmplat să mi se răspundă cu indignare unor benigne comentarii umoristice, mi s-a întâmplat să mă simt admonestat pătimaş doar pentru că mi-am declarat admiraţia pentru frumuseţea vădită a unei jucătoare de tenis. Sharapova, ca să fiu exact.
Cât de dificil este, azi, să admiri o doamnă! Cum admiraţia se cere împărtăşită şi altora, de nu chiar împricinatei, se creează aproape automat o situaţie de criză. Pătrunzi pe un teritoriu mlăştinos, în care te pândesc nesfârşite primejdii şi capcane, în care este imposibil să nu aluneci: oricum ai da-o tot greşeşti. Dacă, de exemplu, îţi învingi timiditatea şi, într-o efuziune absolut sinceră, rosteşti în public o propoziţie curată, bine intenţionată, deşi poate naivă, de genul: „Ce frumoasă este doamna X…”, se vor găsi automat câteva alte doamne care, dintr-o suspiciune îndelung cultivată, vor traduce în felul următor: „Da, e frumoasă, adică nu are alte calităţi decât că arată bine! Iar ne judecaţi după fizic şi ignoraţi meritele noastre reale?” Iar aceasta este varianta temperată, pentru că, de regulă, cele care veghează permanent, cu cerbicie, la respectarea corectitudinii politice scapără vorbe mult mai fierbinţi, şuierate ameninţător cu ajutorul unei limbi despicate. Nici vorbă să-ţi fi trecut prin minte astfel de prăpăstii, dar cine să te creadă? Este ştiut (cât de mult îmi plac aceste formule!), bărbaţii sunt interesaţi exclusiv de aspectul fizic al unei femei, pe ei nu îi interesează nici un alt „detaliu”, că are un suflet bun, că este foarte bună în meseria sa, că este inteligentă şi generoasă, că e de stânga sau de dreapta, că ţine mult la etică ş.a.m.d. Doar când merg la dentist (care e o dentistă, dar uzul discriminatoriu al limbii foloseşte masculinul pentru a numi specia) lasă, vreme de un ceas, aceste mizerabile prejudecăţi la uşa cabinetului, pentru a le recupera la ieşire, cu falca umflată.
Mi s-a întâmplat să mi se răspundă cu indignare unor benigne comentarii umoristice, mi s-a întâmplat să mă simt admonestat pătimaş doar pentru că mi-am declarat admiraţia pentru frumuseţea vădită a unei jucătoare de tenis. Sharapova, ca să fiu exact. Asta nu înseamnă că, în finala de la Roland Garros, nu am ţinut din rărunchi cu Simona Halep; dar nici că pot fi orb şi insensibil la ceea ce este evident. (Recunosc însă că prea puţin mă incită frumuseţea Mariei Sharapova în afara terenului de tenis, deşi nu pot spune că nu m-am documentat cu responsabilitate; doar că în afara contextului sportiv, până şi frumuseţea ei se banalizează…) Iar acum risc să scriu nişte banalităţi care pot inflama sensibilităţile unor doamne mereu la pândă. Este firesc ca un bărbat normal să admire frumuseţea unei doamne. (Enunţ esenţialul între paranteze: frumuseţea unei femei presupune totul, nu doar aspectul ei fizic…) Ar fi îngrijorător şi trist şi plictisitor dacă nu ar fi aşa. Asta nu înseamnă că îi neagă toate celelalte calităţi. Nu înseamnă nici că le discriminează pe alte doamne, a căror feminitate se manifestă mai pregnant în alte moduri, poate mult mai subtile decât înscenarea atentă, cosmetizată, a propriei apariţii. „Feminitate?” Am scris acest cuvânt jignitor? Cum, mai există neciopliţi care gustă, caută, se lasă îmbătaţi în primul rând de… „feminitatea” doamnelor? E strigător la cer, dar încă mai există… O spun cu voce mică-mică, şoptit, cu groază: şi eu sunt unul dintre ei… Ce să fac, nu e vina mea, am fost educat într-o anumită cultură, sunt limitat, dar, oricâte eforturi aş face (şi fac!), nu pot agrea bărbaţii efeminaţi şi femeile masculinizate. Nu există aşa ceva, ce e aia „feminitate” sau „masculinitate”, mi se va replica. Sunt nişte idei retrograde, reminiscenţe ale unei culturi patriarhale, cu rădăcini în faţa grotei în care oamenii încercau să iasă din animalitatea pură… E, la urma urmelor, o chestiune de gust; oare mai am dreptul la un astfel de gust? Sau mai am dreptul să-l exprim în public, fără să ajung direct la tribunal?
Pe de altă parte, mintea mea îngustă nu reuşeşte să priceapă refuzul unor doamne de a accepta aceste diferenţe extraordinar de frumoase, de incitante, pe care natura sau bunul Dumnezeu (eu aleg a doua variantă) le-a întipărit în oameni: ce farmec ar mai avea dacă am fi cu toţii la fel? Egalitate de şanse – da, asta trebuie să existe. Şi, în mare măsură, cred că există. Dar acum să pretindem că suntem turnaţi după aceeaşi matrice? Să ne negăm specificul? Un personaj din Alesul lui Thomas Mann, un cavaler lipsit de experienţă (asta-l scuză, oare?), îi explică iubitei sale (care, din păcate, îi era şi soră, ba chiar geamănă şi încă una care îi va naşte şi un prunc; ce bază mai poţi pune într-un astfel de caracter?): „Neamul meu bărbătesc trebuie să se urnească din loc şi să înfăptuiască ceva, ca să fie strălucit. Al tău, femeiesc, ajunge să fie şi să înflorească, şi e deja strălucit. Asta-i deosebirea cea mai generală dintre bărbat şi femeie, lăsându-le deoparte pe cele de amănunt.” Înseamnă asta, oare, că femeia nu îşi putea demonstra competenţele ei concrete, practice? Nicidecum… Concepţii medievale, pornite însă dintr-o admiraţie care a dat lumii marea literatură şi marea artă. Pe atunci, doamnele erau încântate să primească elogiile domnilor. Nu se socoteau discriminate doar pentru că erau admirate. Cu toate cele vreo 50 de kilograme ale echipamentului obligatoriu al unui cavaler, cu toate neajunsurile permanentei tribulaţii, parcă era mai simplu pe atunci să fii bărbat…
Nu suntem departe de momentul în care, mărturisindu-ne admiraţia împietrită faţă de o doamnă, vom încerca să o gratulăm, citându-i din versurile nemuritoare ale lui Nichita Stănescu: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei” şi ni se va răpunde dezarmant de prozastic: „Misoginule, atâta vezi la mine, că sunt frumoasă? Atâta te interesează?” E greu să mai fii poet în vremurile de azi…
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
