Din armată

Eram planton pe culoar la unitatea mea din R. Nu vă spun numărul că e secret militar, aşa am învăţat – să fiu mut ca lebăda sau ca poetul Blaga, nu mai ştiu. Cugetam amărât cum o să-mi petrec sărbătorile, mai bine zis cum o să fac de petrecanie sfintelor sărbători, în ciuma aia de unitate militară. Şi numai ce iacă, iese din biroul lui, fluturând nişte foi de drum în mână, colonelul călcat de tanc Ciosu, aşa numeam noi pe adjutanţi, care aveau pe epolet trei trese de tablă galbene, spre deosebire de colonei, care aveau trei steluţe galbene – colonei călcaţi de tanc. Îl chema Colea Constantin Ciosu şi semna actele C.C. Ciosu, aşa că noi îi spuneam Căcăciosu. Mare jagardea mai era şi Căcăciosu ăsta! Moşmondea toată ziulica în birouaşul lui, avea un post acolo, nimeni nu ştia exact cu ce se ocupa, un post micuţ, de ajutor de subsecurist, cam aşa ceva, foşgăia ca un şoricel pierdut printre dosare. Dar, să vezi lucrul dracului, toţi se temeau de el, chiar şi locotenenţii noştri, ca de un şarpe veninos, îl ocoleau ca pe ucigă-l toaca. Şi asta fiindcă pâra pe la şefi de mamă-mamă, ba se zicea pe la colţuri că avea şi legături strânse cu „organili”, ştiţi dumneavoastră care, dacă nu cumva chiar el făcea parte dintre acestea. Mde!

Dar lui C.C. Ciosu ăsta, scribălăul şters ca o monedă de 25 de bani la un bufet comunal, îi venea din când în când rândul să fie ofiţer de serviciu pe unitate. Şi atunci să te ţii! În ziua în care Căcăciosu era tartorul unităţii, ridiculus mus, cum zicea strămoşul latin, şoricelul căcăcios se prefăcea în hienă jănghinoasă, fiară fioroasă. Sper să fi crăpat, ticălosul, până-n ziua de azi, dar nu de moarte bună, nădăjduiesc că a murit, măcar pe jumătate chinuit cum ne chinuia el pe noi în ziua în care era ofiţer de serviciu. Ha! Şi nu mă luaţi cu mila creştinească, fiindcă nu pot să fiu creştin cu jagardele ca ăsta. La dracu’! Ne aduna înainte de masa de seară, când, chiar şi în armată, programul era mai relâche, când ne chiorăiau maţele de foame, după ce ofiţerii ne fugăriseră toată ziua pe coclauri la instrucţie, că de-abia acum, frate, înţelegeam pe sărmanii iepuri de câmp; ne aduna, zic, seara şi răcnea la noi o vreme, aşa fără rost şi fără înţeles, înţelegeam din când în când doar câte un „paştele”, „biserica”, „crucea” şi alţi termeni bisericeşti; în rest era un „bu-bu-bu” lipsit de noimă, numai ca să ne facă încălzirea pesemne. Şi pe urmă începea „înviorarea”, aşa-i zicea sadicul: „În pas alergător fuga marş!” „Stai!” „Culcat”, „Târâş până la liziera de plopi”, „Aviaţie inamică”, „Aviaţie la joasă înălţime”. Şi o ţinea aşa până ajungeam fleaşcă, până arătam ca o laie de câini care umblase o săptămână după o căţea în călduri. Şi de mâncare uitam, nu ne mai rămânea decât să ne mutăm sub iarbă şi pace bună! Nu mai voiam nimic altceva.

Cam ăsta era împuţitura de varză numită Căcăciosu. Cred că munca aia de birou, de melc bălos şi dispreţuit, îl făcuseră aşa. Sau poate insatisfacţia lui de a rămâne adjutant până la pensie, fiindcă el, deşca bătrână, nu avea studii ca cei tineri. Cine să-l ştie!? Dar departe de mine gândul de a-l justifica sau, vai! de a-l compătimi – era o jigodie, ce mai tura-vura, un nenorocit care nu merită iertare şi gata. Dar grozăvia, ceea ce era cel mai cumplit pentru mine, stătea în sentimentul implacabilei supuneri în faţa acestor scârbe de oameni. Sentimentul ăsta urâcios mă apăsa ca o condamnare la moarte – să trăieşti într-o lume înăbuşitoare, născută parcă dintr-o eroare divină, să fii asfixiat de astfel de sc-rbe, şi erau multe, ofiţeri, subofiţeri, militari dintre noi; brute pe care nu le puteai înţelege, brute ca tunetul, ca un cutremur devastator în faţa căruia nu te poţi opune. Şi, uite, cu astfel de brute prostia asta infernală numită armata sărăcialistă rătăcea hodorog-hodorog pe coclauri, la dracu-n praznic, că nu pot spune că bătea pas de defilare înainte.

Vorbele sunt de acum, atunci nu puteam îngăima nimic, nici mintea nu-mi făta nimic. Însă sentimentul e de atunci. Dar să mă întorc la poveste. Cum spuneam, iese aschimodia de Căcăciosu din birou, că, am uitat să vă spun că era şi piticot şi gros, ca un butoiaş de varză murată şi ajunsă înspre primăvară, adică împuţită; mai degrabă îl săreai decât să-l înconjuri. Aşadar, iese aschimodia fluturând foile alea de drum rozalii parcă şi subţiri, că se vedea ştampila şi pe partea cealaltă, ca să priceapă tot tolomacul de la patrula militară că tu eşti în permisie legală, şi întreabă: „Bă, care-i Părpăuţă Radu?” şi emite un şir de imprecaţii la adresa numelui meu, de fapt înjurături neaoşe pe care prefer să le trec sub tăcere. „Eu”, zic ca picat din lună. „Pleci în permisie. Hai să-ţi dau foile de drum. Pe urmă mergi să-i raportezi comandantului de pluton sau locţiitorului”. Şi emite iar un şir de înjurături. 

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video