Din dragoste pentru Enescu

Orice discuţie cu distinsul meloman te conduce inevitabil spre opera şi personalitatea lui Enescu. Marele muzician, legat intim de urbea noastră, atât la debutul cât şi la apogeul creaţiei sale, a intrat definitiv în patrimoniul universal al muzicii. Identitatea istorică a românilor a fost definită prin lucrarea marilor noştri istorici romantici şi pozitivişti. Identitatea literaturii noastre moderne s-a cristalizat în epoca Eminescu-Maiorescu-Creangă-Caragiale. Dar edificiului identitar îi lipsea o operă muzicală majoră, menită să ne aşeze în rândul naţiunilor creatoare de cultură modernă. După începutul întrerupt prematur al lui Ciprian Porumbescu, trebuia să se işte, din humusul nostru esenţial, un muzician major, care să metamorfozeze melosul românesc într-o valoare universală. Eşti universal în măsura în care eşti profund român, sau francez, sau american etc. S-a recunoscut de multă vreme acest adevăr simplu în aparenţă. Cei mai mulţi se grăbesc să imite, să fie în trend ori să primească elogii deşarte. Puţini se încumetă să pună în operă cugetul ori felul de a fi al neamului. Format într-o perioadă de fervoare culturală şi istorică, de elaborare a nobilelor idealuri ale unităţii naţionale, George Enescu a fost inspirat mereu de tonica lui încredere în folclorul românesc. Literatura populară ori folclorul începuseră să fie studiate cu aplicaţie, dar geniul acestora nu se poate valorifica doar cu entuziasm sau bunăvoinţă. Mai trebuie să dispui şi de o profundă cunoaştere a culturii lumii şi a neamului tău, pentru a avea curajul şi îndreptăţirea să afirmi răspicat: Da, şi noi suntem ctitori de cultură! Alecsandri era echipat cu o mare cultură, care i-a permis să descifreze în Mioriţa atributele unei capodopere. Era atât de fericit şi speriat în acelaşi timp – mărturiseşte regina Elisabeta (Carmen Sylva) – încât i-a fost frică să nu moară înainte de a ajunge acasă cu nepreţuita baladă.

Prin creaţia lui Enescu am intrat pe scena mare a muzicii. Modul românesc al fiinţei, cu melancolia, veselia şi tristeţea lui va fi înfăţişat lumii de muzica enesciană. Ţara oficială, cea cultă, dar şi “talpa” ei i-au acordat preţuire. În anii Războiului Reîntregirii, prezent la Iaşi, a concertat pe linia frontului ori în satele şi târgurile moldave, pentru a îmbărbăta şi a aduce alinare. Artistul-cetăţean s-a forjat atunci, în anii “arcului încordării”. Am fost însă şi delăsători cu memoria ilustrului compatriot. Oficialii botoşăneni ori cei din Ministerul Culturii au lăsat, iresponsabil, să se năruie casa copilăriei de la Mihăileni. La împlinirea a 60 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Enescu, practic nu mai există casa memorială.

Festivalul Enescu a reuşit, în cele XXI de ediţii, să promoveze în lume muzica enesciană. Reuşita acestei manifestări ar trebui să se cuantifice prin includerea muzicii enesciene în repertoriul marilor orchestre ale lumii. Din păcate, deşi este unul din marii compozitori ai secolului XX, alături de Ravel şi Bela Bartok, Enescu este departe de a fi în proximitatea acestora, în repertoriul orchetrelor străine. O viziune responsabilă de promovare a muzicii enesciene, trebuie să recunoaştem că ne lipseşte. Pornind de la înţelegerea acestui deficit, concitadinul nostru Mihai Zaborilă a adunat intervenţiile sale publice, notele şi impresiile de la ultimele ediţii ale festivalului sub genericul Pledoarie pentru Enescu, carte recent apărută la editura PIM. Manifestul pentru Enescu este piesa centrală a cărţii. Subscriu manifestului: Asociaţia Prietenii Operei “Ion Goia”, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” şi Asociaţia “Universul prieteniei” din Iaşi. Nimic nu scapă nobilului său entuziasm: de la popularizarea operei enesciene în ţară şi până la edificarea prin subscripţie publică, după modelul Ateneului Român, a unui aditorium modern, ce ar urma să poarte numele compozitorului; baterea de către Banca Naţională a unei monede comemorative, în acest an; introducerea în producţia de serie a lutierilor de la Reghin a unei viori “George Enescu” etc. Voroneţul a fost înălţat în doar trei luni de către marele Ştefan, iar Ateneul Român în doi ani, ne reaminteşte, încrezător, dar şi mustrător, Mihai Zaborilă. Vom reuşi o performanţă asemănătoare în anii noştri, la 60 de ani de la despărţirea de Enescu, prin înălţarea unui “Panteon al muzicii româneşti”? Vom înţelege că nu Enescu are trebuinţă de acest templu, ci chiar noi, cei care ne mândrim cu muzica lui şi ne pretindem moştenitori? Până vom reuşi, să luăm aminte, cu plecăciune, de oferta ieşeanului Mihai Zaborilă. Şi entuziasmul zideşte: o piatră la templul nostru.

Mihai Dorin este istoric şi publicist