Din iepoca de aur

Dar să mă întorc la vizita propriu-zisă. Am mers împreună cu colegii de la institutul de cercetări, unde lucram atunci, la „Casa Pătrată”, sediul judeţenei de partid pe atunci. De o parte şi de alta a şoselei erau două rânduri de păzitori: militari şi gărzi patriotice. În spatele lor supravegheau tipi în civil – sigur de la Securitate. Când am văzut un coleg de liceu pe marginea şoselei, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice, ne-am salutat bucuroşi, dar n-am mai putut continua discuţia, fiindcă l-a ţistuit rapid un civil din spate, care se afla pe trotuar.

Noi, „oamenii muncii”, ne buluceam ca oile pe şosea. Am ajuns în faţa „Casei Pătrate”. De prisos să mai spun că toate intrările au fost blocate. Odată intrat acolo nu mai puteai pleca. Entuziasmul la discursul lui Ceaşcă era nul. Oamenii nici măcar nu ridicau pancartele sau steagurile. În faţă erau nişte tipi care aplaudau de zor, dar era clar: erau aplaudacii de serviciu. „Entuziasmul” era asigurat de difuzoare, în care se auzeau aplauze şi urale inexistente în piaţă. Mă gândesc că era imposibil ca debandada adunării să nu se observe din balconul Casei Pătrate. Cred că se făceau că nu observă.

Mă aflam chiar în ultimele rânduri, mă rezemasem de zidul Casei Dosoftei şi mă uitam plictisit în jur, ascultând cu juma de ureche gângăvelile Geniului Carpaţilor. La un moment dat observ antenele tv de pe „Casa Pătrată”. Era o pădure de antene, dar, atenţie! toate erau îndreptate spre ruşi, căci noi, cei din partea asta de ţară, ne uitam atunci la tv la ruşi. Deci, chiar şi cei din judeţeana de partid se uitau la televizor la ruşi (mă rog, la basarabeni şi la televiziunea Ostankino), nu la cele două ore ale televiziunii române. Ce simbol extraordinar al duplicităţii în care trăiam toţi.

                                                             *

Am făcut naveta la Iaşi încă din liceu. Nu mult – 6 km. „La rond”, de unde luam autobuzul, vedeam pe la 6.30-7 nişte bărbaţi, cum intrau pe tăcute într-o curte chiar în dreptul staţiei. Câinele din curte mârâia ceva, dar nu prea convins. După cinci-zece minute respectivii bărbaţi ieşeau: tot pe tăcute şi tuşind, dregându-şi glasurile. Măi, ce să fie?! În casa aceea locuiau două babe, pe una o cunoştem, era „prescurăriţa”, adică cea pe care popa o desemnase să facă prescurile – mare cinste la sat! Pe cealaltă nu o ştiam, trebuie să fi fost rudă cu prima.

Cu timpul am aflat. Babele făceau ţuică şi o vindeau, lucru ilegal pe „vremea aia”, cum se ştie. Iar bărbaţii tăcuţi, care intrau dimineaţa la ele, îşi luau porţia zilnică înainte de servici. La postul de poliţie era un miliţian tânăr şi ambiţios, Crîşmariuc pe numele lui, vestit în sat pentru o întâmplare amoroasă de pomină, poate am s-o povestesc altă dată. Crîşmariuc le pândea pe babe să le prindă cu ţuică. Odată iarna, imediat după Bobotează, miliţianul nostru vede pe una din babe ieşind în drum: înfofolită, ţinând ceva ascuns sub haine. „Stai! Ce ai acolo?” Baba dădea din colţ în colţ, se roşea. În fine, scoate o sticlă din sân. Plină. „ Aha, te-am prins. Ce ai în sticlă?”, întreabă Crîşmariuc. Baba iar făcea feţe-feţe, ruşinată. Atunci Crîşmariuc trage un gât din sticlă. Era apă… sfinţită. După Bobotează femeile iau aghiasmă şi duc pe la cele care nu au fost la biserică să ia respectiva apă.

A fost mare distracţie în sat. S-a sfinţit Crîşmariuc, ziceau oamenii.

                                                        *

Citesc o revistă România literară îngălbenită şi prăfuită, nr. 9, joi 3 martie 1977. Prăfuită la propriu, dar şi la figurat. Pe prima pagină se lăfăie pe o canapea, cine credeţi? Geniul Carpaţilor. Alături de el stă preşedintele Republicii Coasta de Fildeş, Felix Houphouet-Boigny, căci nu se afla atunci revistă în România, de la cea de chirurgie şi până la organul U.S., care să nu aibă pe prima pagină pe Scorniceştean. Dedesubt se află o poză cu Ciu-Ma-Lui şi doamna Marie Therese Houphouet-Boigny, amândouă legate la cap ca nişte precupeţe stilate, „în timpul unei convorbiri prieteneşti”. Editorialul de alături, semnat anonim „România literară”, vorbeşte de Martie Biruitorul. Se înşiruie lunile martie în istoria glorioasă a patriei, de la Adam Babadam, răscoala din Bobîlna şi focul din martie al Flămînzilor. Apoi se ajunge la plebicist, ca să zic aşa, adică în martie 45, când ţăranii „au intrat în hotarele moşierilor”, fapt prilejuit de instaurarea guvernului „de largă concentrare”… sovietică. Apoi ni se spune că tot într-o zi de martie a fost ales Preşedintele ţării, cel care duce solia de pace şi prietenie (aici bine a cotit-o anonimul), iată, în ţările verilor nesfârşite, aţi înţeles, în Africa adică.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist