Din nou despre „avuţia Bisericii”

E posibil ca în minte să vă vină şi alte răspunsuri, dar cred că orice aţi putea gândi se va apropia de una dintre cele cinci variante de mai sus. Ce ne spune nouă faptul că o aceeaşi scenă poate fi interpretată diferit de către cineva? Denotă faptul că suntem tentaţi să proiectăm asupra celor din afara noastră cele ce sunt, de fapt, înlăuntrul nostru şi pe care ni le-am împropiat ca urmare a unor experienţe de viaţă. Dacă cineva are inimă curată, va avea gânduri bune şi de compasiune faţă de o astfel de tânără. Dacă cineva este stăpânit de patima desfrânării, va vedea în ea o posibilă prostituată. Şi putem continua pe această linie… Cu alte cuvinte, nu putem emite o judecată faţă de un semen al nostru decât dacă cele pe care le judecăm la altul sunt, mai întâi, în noi înşine. Pe înţelesul unei gospodine: nu poţi spune despre vecina că "este o mare bârfitoare" decât dacă bârfa îţi este ţie ceva foarte familiar (adică ori bârfeşti la fel de mult ca ea, ori ai această tendinţă). Sau, cum spuneam noi în copilărie, atunci când cineva ne jignea: "Cine spune ăla este…".

Mântuitorul concentrează această realitate spirituală în cuvintele: "Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui" (Luca 6, 45). Dacă luăm aminte la acest mod de a ne raporta la cele din jurul nostru, vom avea un instrument extrem de util în a ne descotorisi de patimi şi păcate. Dacă eu conştientizez, la un moment dat, că judec tot timpul la altul ceva anume (spre exemplu că X este lacom după bani), atunci mă pot întoarce către mine şi să-mi spun: "Stai un pic, dar această lăcomie este, mai întâi, în mine, numai că mă iubesc prea mult, am o părere prea bună despre mine şi de aceea văd la altul ceea ce nu-mi dau voie să văd la mine însumi".

Să vedem cum se aplică acum acest principiu general uman atunci când se vorbeşte despre "averea Bisericii". Opiniile se înscriu, în genere, pe o plajă care merge de la: "foarte bine că Biserica este înstărită, înseamnă că poate ajuta multă lume" cu varianta "păi, da, se vede că Biserica ştie să-şi administreze avutul, trebuie să se gospodărească bine, ca să-şi susţină activităţile filantropice, culturale, misionare etc.", mergând până la extrema cealaltă în care "Biserica nu este decât o mare afacere – o «godporaţie», nu? – de pe urma căreia profită doar popii". Care dintre toate opiniile posibile este mai aproape de adevăr? Cum ar trebui să procedeze un spectator neutru spre a se edifica în această privinţă? Ca să ajungem la o concluzie, haideţi să ne întoarcem puţin la exemplul dat la începutul articolului. Orice opinie ar putea avea cineva despre tânăra ce stă la colţul străzii, în miez de noapte, nu poate pretinde că deţine şi adevărul despre motivele care au adus-o acolo decât într-un singur fel: să coboare până la dânsa şi să o întrebe. Sigur, ea are dreptul să nu răspundă la o întrebare ce vizează viaţa ei privată, poate să şi mintă, dar sunt şi şanse mari să-ţi spună ce e acolo cu dânsa. Între a rămâne blocat într-o opinie pe care ţi-ai format-o de la distanţă (care este, de fapt, scoasă din "vistieria inimii" tale) şi a face un pas spre dialogul cu acea tânără, cred că e mai mult decât rezonabil să optăm pentru a doua variantă.

Felul în care ne poziţionăm vizavi de (psedo)problema "avuţiei Bisericii" (ca de altfel şi faţă de alte subiecte) arată ce se regăseşte, de fapt, în noi înşine. Chiar şi să fie Biserica aşa de bogată precum se spune, cu ce-ar putea deranja pe cineva? Este ceva ilegal în acest lucru? Cu siguranţă, nu, altfel ar fi fost demult "taxată" de instituţiile abilitate, dacă nu în urma controalelor care se fac periodic, atunci ca urmare a sesizării neobositelor ONG-uri anticreştine şi anticlericale. Este ceva imoral? Iarăşi, răspunsul este nu. A fi bogat nu e un păcat în sine, după cum a fi sărac nu e o virtute. Depinde ce faci cu bogăţia, respectiv cum te raportezi la propria-ţi sărăcie. Atunci despre ce este vorba? Despre banii pe care-i primeşte Biserica de la bugetul de stat? Dar ei fie se întorc înapoi la statul român (sub formă de taxe şi impozite pe salariile clericilor, pe lucrările de construcţie sau de reparaţie etc.), fie de ei ajung să beneficieze – direct sau indirect – cetăţeni ai acestei ţări: numai anul trecut (2014), eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit peste 87 de milioane de lei (în jur de 20 de milioane de euro) pentru activităţi social-filantropice de care au beneficiat mai ales categoriile defavorizate din populaţie. Atunci? Să fie oare faptul că Biserica nu ar da dovadă de transparenţă? În primul rând, Biserica nu intră sub incidenţa Legii 544/2001 (legea privind liberul acces la informaţiile de interes public) întrucât este o persoană juridică de drept privat, "autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii" (art. 4 din Statutul B.O.R.), şi nu poate intra sub incidenţa acestei Legi (invocate fără temei juridic de unii jurnalişti) întrucât nu este "autoritate sau instituţie publică". Mai pe româneşte, Biserica nu are obligaţia legală de a oferi nici o informaţie, nimănui. Are doar o obligaţie morală, pe care o şi împlineşte prezentând zilnic, în presa bisericească, detalii despre activităţile sale, iar anual (sau când este solicitată) rapoarte-sinteză despre cum sunt cheltuite veniturile. Cu siguranţă că la partea de comunicare publică mai avem de lucrat, dar să recunoaştem că nu e chiar uşor să găseşti întotdeauna formula care să împace două precepte creştine aparent ireconciliabile, atunci când vine vorba despre activitatea filantropică. Primul e discreţia smerită: "când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 3), iar al doilea e credinţa lucrătoare şi mărturisitoare: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16).

În concluzie: ce ne împinge, de fapt, să ne arătăm deranjaţi de "avuţia Bisericii": să fie lipsa de informare, să fie invidia ori răutatea, dorinţa de a face audienţă pe seama unui subiect la care oamenii sunt sensibili, să fie ordinul şefului sau vreo motivaţie financiară, ori poate chiar ura faţă de Dumnezeu?… Fiecare, pe măsura onestităţii sale, îşi poate găsi propriul răspuns, din cele enumerate sau din altă parte. Se poate rămâne, bineînţeles, în continuare pe poziţia de critic/ cârcotaş de serviciu, dar aceasta va costa mult în plan spiritual: a pune în cârca altora patimi de care-ţi este împovărată propria inimă nu poate decât să aducă o şi mai mare adâncire în ele şi o încrâncenare ce nu face casă bună nici cu pacea, nici cu bucuria. Sau, ca să folosim cuvinte rostite de Hristos acum două mii de ani: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Matei 7, 3-5).