Două vorbe despre democraţie

Accentul cade aici pe „toţi”. Democraţia nu e puterea unuia singur, sau a unei minorităţi, sau a majorităţii, ci puterea tuturor, fiindcă poporul e „toţi”. Doar când puterea aparţine tuturor vorbim de democraţie. Altfel, când avem de-a face cu părţi oricât de mici sau de mari ale poporului, vorbim de regimuri exclusiviste: monarhie sau dictatură (când puterea aparţine unuia singur), aristocraţie/ oligarhie (când puterea aparţine unui grup restrâns), sau tirania majorităţii (când puterea aparţine majorităţii, nu întregului).

Democraţia, ca putere a tuturor cetăţenilor, a generat în timp doctrina suveranităţii populare, pe care o regăsim în constituţiile majorităţii statelor de azi: e doctrina potrivit căreia suveranitatea (ca specie a puterii) aparţine poporului (ca totalitate a cetăţenilor) şi emană de la popor.

E foarte important să înţelegem că atunci când vorbim despre democraţie avem în vedere toţi membrii unei comunităţi politice. Toţi, fără excepţie. Democraţia e incluzivă prin însăşi definiţia ei.

Iar dacă vorbim de toţi membrii unei comunităţi politice, fără excepţii şi fără excluderi, vorbim de respectarea celuilalt. La fel ca doctrina suveranităţii populare, doctrina drepturilor omului îşi are originea în chiar definiţia democraţiei.

Toate astea se văd cel mai bine într-un fragment celebru din la fel de celebra oraţie funerară a lui Pericle. Când vorbeşte despre democraţia ateniană, prima democraţie din lume, Pericle spune următoarele:

„Forma noastră de guvernământ nu rivalizează cu instituţiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiţi o democraţie, deoarece administraţia se află în mâinile celor mulţi, şi nu ale celor puţini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută şi nevoia de excelenţă; şi atunci când un cetăţean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru funcţii publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii ţării sale oricât de obscură ar fi condiţia sa. Nu există niciun fel de exclusivism în viaţa noastră publică, iar în afacerile noastre private nu suntem suspicioşi unii faţă de alţii, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproş, care, deşi inofensivă, este neplăcută. Deşi suntem astfel lipsiţi de constrângeri în vieţile noastre private, un spirit de reverenţă pătrunde acţiunile noastre publice. Suntem împiedicaţi să facem răul prin respect faţă de autorităţi şi faţă de legi, mai ales faţă de acelea care sunt stabilite pentru protecţia celor vătămaţi, precum şi prin legile nescrise care îl supun oprobriului general pe cel care le încalcă”.

Indiferent că e directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanţi aleşi (cum e cea modernă), Pericle enumeră aici trăsăturile oricărei democraţii: egalitatea în faţa legii, dreptate egală pentru toţi, nediscriminare, guvernare prin voinţa majorităţii, toleranţă faţă de diversitate şi atenţie faţă de grupurile vulnerabile.

Observaţi că Pericle nu vorbeşte despre „puterea majorităţii”, ci doar despre administrarea de către majoritate a treburilor publice. Voinţa majorităţii e o trăsătură fundamentală a democraţiei – dar doar în conjuncţie cu celelalte trăsături ale ei, care sunt la fel de importante.

Istoria democraţiei e, practic, istoria extinderii comunităţii politice (a poporului) – de la comunitatea cetăţenilor bărbaţi (cazul Atenei antice) la comunităţi tot mai puţin exclusive (cum e cazul democraţiilor avansate de azi).

Dacă voinţa majorităţii e o trăsătură importantă a democraţiei, la fel e şi respectul faţă de diferenţă şi recunoaşterea celui diferit de tine ca având aceleaşi drepturi ca tine. Pericle afirmă limpede asta când vorbeşte despre democraţia ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioşi unii faţă de alţii, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproş, care, deşi inofensivă, este neplăcută”.

Asumarea celuilalt, a celui diferit de tine, ca egal al tău şi obligaţia de a-i respecta celuilalt dreptul la diferenţă şi de a nu-l discrimina pe baza diferenţei (o diferenţă care poate fi şi doar expresia unei preferinţe personale) – toate astea sunt intrinseci democraţiei, fiindcă doar în felul ăsta „toţi” înseamnă „toţi”.

Însăşi definiţia democraţiei ca putere a poporului – deci a tuturor, nu doar a unora – obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. O democraţie e cu atât mai avansată cu cât e mai incluzivă.

Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democraţii neliberale” şi care reduc democraţia la voinţa majorităţii. Mai mult, ele dau respectivei majorităţi dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică.

Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voinţa majorităţii, combinată cu afirmarea dreptului majorităţii de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minorităţile de orice fel).

Ei bine, aşa cum vedem de la Pericle, astfel de regimuri nu pot fi numite democraţii – la fel cum nici regimurile care se autodefineau pleonastic „democraţii populare” nu erau de fapt democratice. Şi unele şi celelalte refuză inclusivitatea şi egalitatea în drepturi şi înlocuiesc toleranţa cu o specie de ură.

În regimurile astea, dispare obligaţia de a nu ne supăra pe vecinul nostru dacă e diferit de noi, care e înlocuită cu obligaţia de sens contrar: cea de a fi suspicios şi intolerant faţă de diferenţă, de a privi diferenţa ca pe o ameninţare şi de a o folosi pentru a pretinde un statut privilegiat faţă de cel diferit de tine.

A recunoaşte majorităţii (sau unei minorităţi, ca în cazul „democraţiilor populare”) dreptul de a exclude e exact opusul democraţiei. E înlocuirea lui „toţi” cu „unii”.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist