East Side Story

Anul trecut, Festivalul Naţional de Teatru a avut propria producţie – musicalul West Side Story, realizat de coregraful Răzvan Mazilu, un manifest al generaţiei tinere, subintitulat ”spectacolul unei generaţii”, deoarece a avut ca miză punerea în valoare a actorilor tineri (pe alese, 21 de artişti), reprezentând o generaţie de ”actori totali” (care cântă şi dansează exploziv, la un nivel de invidiat). Spectacolul a putut fi vizionat în cadrul festivalului pe 25-26 octombrie, la Teatrul Odeon (muzica: Leonard Bernstein, a interpretat Orchestra Naţională de Tineret, dirijor: Gabriel Bebeşelea).

Povestea ultracunoscută este una tragică, schismele sociale şi discriminarea străinului (pentru cazul de faţă portoricanii faţă de americani) având consecinţe funeste. La baza dramei stă dragostea interzisă (inspirată de Romeo şi Julieta), dintre americanul (de origine poloneză) Tony şi portoricana Maria, aparţinând unor bande rivale (el prietenul, ea sora celor doi rivali din clanurile opuse din cartierul newyorkez Upper West Side). În ciuda finalului întunecat mesajul este unul eliberator, acumulând ”visele, speranţele, nevoia de iubire, pofta de viaţă şi de a cuceri lumea” aparţinând atât tinerilor entuziaşti care evoluează în spectacol, cât şi generaţiei pe care o reprezintă.

Consider acest spectacol mai mult decât un manifest pentru genul musicalului realizat de actori ori pentru artiştii tineri. Cred că e un manifest cu un caracter mai general trimiţând înspre soarta unei întregi generaţii de tineri români care nu mai are răbdare. Nu mai poate îndura ani întregi de lentoare a tranziţiei neocomuniste, aşa cum din 1989 ne-am obişnuit să parcurgem sperând într-un mai bine. E vorba de o generaţie dinamică, ce-a avut timp să se dezvolte de 25 de ani încoace. Şi dacă la nivel sociopolitic şi economic schimbările nu sunt nici pe departe cele scontate, s-a schimbat totuşi ceva: au crescut aceşti tineri minunaţi care au un curaj demn de admiraţie în a-şi cere drepturile, a-şi spune răspicat opiniile, a opune rezistenţă conservatorismului şi a nu înţelege schimbarea ca tranziţie, ci ca revoluţie imediată.

Au murit cândva tineri nevinovaţi – east side story-ul nostru din decembrie 1989 încoace -, poate că nu s-au sacrificat degeaba. Avem astăzi această generaţie minunată care ar putea converti societatea românească în ceea ce trebuie. Dar dacă e să mai treacă alţi 25 de ani, iar lucrurile să nu se mişte din loc mai mult decât milimetric, această generaţie devenind la rândul ei una de sacrificiu, ajungând la 50 de ani de zădărnicie, atunci mai bine nu am mai fi deloc.

Minunat şi idilic finalul spectacolului invocat mai sus, când se cântă: ”Hold my hand and we’re halfway there// Hold my hand and I’ll take you there,/ Somehow// Some day!”. E undeva o lume mai bună, ia-mă de mână si vom ajunge acolo în… libertate. După 25 de ani, unii şi-au făurit această lume în imaginaţie, alţii şi-au construit propria bunăstare prin mijloace nu tocmai ortodoxe, iar alţii au plecat din ţară pentru o situaţie decentă. Fericirea nu e în inima omului; e o iluzie. Avem nevoie şi de acele condiţii exterioare pentru a ne simţi interior confortabil. Libertatea e tot ce am câştigat mai bun – după 25 de ani ce ne rămâne de făcut cu ea?

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală